Galopul unei nesimțiri
Vine din ce în ce mai tare. Din toate direcțiile. Pe zi ce trece, e mai plină de energie și mai stăpînă pe mijloacele de a-și face loc în față. O nesimțire din ce în ce mai sofisticată și mai roșie în obraji își așază fesele de dimensiuni fabuloase peste toată omenirea. Ai senzația că s-a defectat mecanismul cosmic al alternanței zi-noapte. Cînd colo, e întuneric pentru că acest fund de necuprins, acest dos abisal nu ți se mai ridică de pe cap. Și te obișnuiești așa. Trăiești cu senzația că lucrurile vor continua, pe modelul ăsta, în veci. E ca un galop apocaliptic. Ți se face pielea de găină, iar părul – dacă-l ai – înțepenește pe direcția în sus, ca o bidinea. Și te resemnezi, pentru că orice rezistență pare ridicolă. E ca un val, dezarmant prin dimensiunile de potop, în fața căruia n-ai nici o șansă. Unii, mai cinici, rîd amar și-ți spun că așa a fost dintotdeauna, doar că fesele alea gigantice își mai schimbă uneori poziția, iar tu trăiești cu iluzia că o să poți vedea măcar un pic de lumină. Alții forfotesc încolo și ncoa-ce, încercînd să pună în mișcare o oarecare rezistență. Dar s-a pierdut de multă vreme socoteala teritoriilor terciuite sub imensa greutate. Să luăm unul, la întîmplare, dintre alea extrem de vizibile și de producătoare de frustrări fără capăt.
E normal ca spațiul public să fie al tuturor, de-aia se și cheamă așa. Scuzați truismul copleșitor! Vine din refluxul gastro-esofagian al stării ăleia în care nu mai ai aer, gesturi, cuvinte. Iar acreala sentimentului de revoltă te erodează, pînă te prăbușești, lăsînd în urmă un praf, ca-n filmele cu vampiri, pulverizați de prima rază a dimineții. Tragem aer în piept și revenim. E cît se poate de firesc să crezi onest că fiecare are dreptul la un pic de loc, la o pătrățică a lui, în spațiul pe care îl numim „public“. E o condiție esențială a gramaticii elementare pe care se sprijină noțiunea de civilizație. Ce-o să faci în pătrățica aia? O să stai nemișcat pînă te mumifici? Sigur că nu. Te mai foiești, mai zici cîte ceva, mai faci chestii, mai mergi în vizită în alte pătrățele, te miști și tu, în ritmul în care se mișcă lumea. Ideea e să nu-i deranjezi pe vecinii din celelalte pătrățele. Cum ai putea să-i deranjezi? În multe feluri. Pui muzica să urle, strigi ca un descreierat, pentru că nu te mai auzi din cauza vacarmului din boxe, flegmezi spre alte pătrățele, arunci cu sticle, tragi vînturi peste tot ca la tine-n pătrățică, crezi că-n spațiul ăsta mare, care se cheamă „public“, poți să faci absolut orice, exact ca la tine acasă. Pentru că ai drepturi, nu?!
Dar poți să te uiți superior la exemplele de mai sus. Și să spui că tu nu faci asemenea ghiolbănii. Ești dintr-o lume spălată, educată, civilizată. Uneori, mai mergi chiar și la spectacole de toate felurile, pe care primăria le organizează în piața publică. E bine că faci așa ceva. E, cu adevărat, foarte bine. Acolo, la spectacolele din piața publică, duci cu tine și copiii, și cîinele, indiferent de natura spectacolului. Ce să faci?! E lume multă, înghesuială, se vînd mici, cîrnați, bere, te mai întîlnești cu vecini, prieteni, colegi de la muncă. Pe scenă, niște fete și niște băieți joacă hore și cîntă muzici populare. Te mai uiți, mai iei un mic, mai bei o bere, mai strigi la ăia cu care vorbești, că nu te-auzi ca lumea, din cauza ălora de pe scenă. Dar e frumos, e distracție. Pe urmă vin alți băieți și alte fete, artiști care cîntă toate cîntecele alea frumoase, toate melodiile care te emoționau mai demult. Te legeni în ritmul muzicii, mai dai un telefon să verifici dacă au ajuns și alți prieteni, mai iei o bere, fredonezi și tu ce cîntă artiștii ăia, că e frumoasă atmosfera, și te simți bine, ca toată lumea prezentă acolo. Dar te obișnuiești cu ideea că, în fața unei scene, oriunde va fi fiind ea, cam ăsta e felul în care trebuie să te comporți. Asta nu mai e bine. Iar dacă cineva îți atrage atenția că trebuie să te comporți diferit, că scenele nu sînt toate la fel, te superi și spui că ai drepturi. Neștiința nu te scutește în mod automat de nesimțire. Dar nu despre neștiință e vorba.
Să vezi de ce: pentru că, înainte de știință, mai există și un bun-simț elementar. Adică, dacă văd niște oameni care vorbesc pe o scenă, nu mă apuc să vorbesc eu mai tare decît ei. Nu răspund la telefon și nu sun pe nimeni. Nu comunic nici prin mesaje. Îmi duc copiii doar dacă au vîrsta necesară pentru așa ceva și nu deranjează spectacolul. Fac asta din principiu. Pentru că am bun-simț. Dacă am plătit un bilet, nu înseamnă că am doar drepturile consumatorului. Am și niște reguli de respectat. Adică nu trebuie să-i deranjez pe alții, care au plătit și ei bilet. Mă plictisesc sau nu-mi place? Ies cît pot de discret, tot așa, să nu-i deranjez pe ceilalți. Da, nu mă oprește nimeni să protestez la adresa unui spectacol care mi se pare idiot, care mă jignește, care mă ia de prost, doar ca să plătesc bilet. Dar ar trebui să am argumente coerente să fac asta. În principiu, dacă nu-mi place, nu mai merg la așa ceva sau mai testez, că poate descopăr și ceva care mă fascinează.
Nu e vorba doar despre lipsa de educație, mulțimi așa-zis inepte, prăpăstii între lumi și lipsă de comunicare. E, în primul rînd, o lipsă de conținut real, concret, a ceea ce înțelegem prin bun-simț. Din ce în ce mai mulți oameni de la care nu te-ai aștepta, ființe care se pretind civilizate și le critică pe altele, se comportă profund surprinzător și deconcertant. Și tot ființele astea, la o adică, pretind că sînt victime. Că sînt căzute pradă curentului general, producător de idioțenie. Printre drepturile nescrise ale ființei umane există, firesc, și acelea de a fi ipocrit și prost. Nu e deloc obligatoriu să faci uz de ele în orice situație. Mai există și altele, care pot oferi mari satisfacții. Unul dintre ele – care mai e și scris – este cel la demnitate.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.