Furtuna

Se știe că marinarii sînt superstițioși. Noi, nefiind chiar marinari, nu sîntem încă atinși de problema asta. Așa se face că nici nu ne dăm seama măcar că sîntem într-o zi de marți, 13 septembrie. Dar, așa cum povesteam săptămîna trecută, după ce am aflat de la Căpitănia din Merihas că dincolo de adăpostul golfului e prognozată o mare de grad șase (pe scara Beaufort), am pregătit yachtul pentru o etapă mai specială. Odată ce am încheiat amarările și verificările, pornim mașina, desfacem parîmele de la ponton și alunecăm ușor înainte, ridicînd simultan ancora. Echipa începe să se rodeze. Apele golfului sînt și ele destul de agitate, dar abia după ce ieșim mai în larg începem să descoperim, încetul cu încetul, adevărata putere a mării. Cerul continuă să fie de un albastru sticlos. Nici nu ne gîndim să întindem pînzele, folosim doar motorul. Spre insula Syros, către care ne îndreptăm, avem oricum vîntul din față, deci să facem volte în vînt cu pînzele ar o adevărată sminteală. Valurile vin din față și multe au înălțimi de vreo patru metri. Băieții invocă senzațiile de la Disneyland. Fetele tac îngrijorate. Liberta noastră se ridică pe cîte o cocoașă albastră și apoi parcă se năpustește în jos, bufnind teribil cu prova pe partea cealaltă. Abia acum constatăm cîte mînere are yachtul. Ne ținem bine. Pe măsură ce înaintăm de-a lungul coastei, către nord, pare să fie tot mai rău. Anemometrul ne arată că uneori vîntul are chiar și 39 de noduri. E viteza aparentă, fiindcă barca merge și ea cu vreo 5 noduri contra vîntului. Deci vîntul ar avea 34 de noduri la rafale. După tabelele Beaufort, asta înseamnă chiar limita dintre gradul șapte și gradul opt. Înălțimea valurilor s-ar încadra pe la gradul șapte. Un nivel în dreptul căruia, de obicei, în tabele stă scris near gale, adică aproape furtună. Dar pentru noi, care nu sîntem decît aproape marinari, se simte ca o furtună în toată puterea cuvîntului. Iar momentul culminant al oricărei povești pe mare e întotdeauna o furtună. Iat-o!

Spectacolul e colosal. Reliefurile efemere ale mării sînt fascinante. Aici un deal cu o cută chiar pe creastă, dincolo o vale ușor strîmbă, apoi alt deal mai țuguiat și trecător, urmat de o vale și mai adîncă. Forme asemănătoare, dar de fapt unice și irepetabile. De unde tot apar și unde tot dispar? Cine dirijează toată această asurzitoare nebunie albastră?

Cineva a pus la instalația audio a yachtului (prin Bluetooth) ceva de Johann Strauss. Dar unduiosul vals nu mai are nici o legătură cu dramatismul situației, așa că DJ-ul schimbă cu Wagner. Sînt uverturile la Walkiria și Olandezul zburător, dar mai mult le ghicim, fiindcă sînt acoperite aproape complet de vuietul mării (natura bate cultura). Valuri mari de tot. Nu mai au doar patru metri, bat spre șase. Talazuri care nu s-ar sinchisi nici măcar de-un rege, ca să parafrazez descrierea unei furtuni celebre. Urcăm o interminabilă pantă albastră sclipitoare. Strîngem din dinți la gîndul prăvălirii care parcă întîrzie. Viiine… cu stomac cu tot și cu un bufnet abisal în fundul întunecat al „văii“. Puntea din față e măturată de spumă. Cineva pronunță o cifră înspăimîntătoare: „Zece metri?!“ Știu, în asemenea situații ești tentat să exagerezi, dar mă tem că adevărul nu e prea departe. A fost doar unul așa. Norocul nostru e că, în ciuda înălțimii, valurile nu sînt deferlante decît rar. Sîntem încă în culoarul dintre insulele Kythnos și Kea, dar înspre Syros, unde marea e mai largă, se vede mult alb. Multă spumă, adică mai rău. Luăm decizia să schimbăm cursul spre Kea. E mai aproape, doar că trebuie s-o ocolim pentru a ajunge în Korissia. De undeva din apropiere răsare un alt velier. Merge în sens opus, cu toate pînzele ridicate. Ori sînt foarte experimentați, ori sînt de-a dreptul țicniți. Ne uităm îngrijorați cum barca lor albă apare și dispare printre valuri, în voia mării, ca și cum ar fi jucăria unui uriaș care se distrează cu ea în baie. E de necrezut că nu i se întîmplă nimic. Dar așa probabil că arătăm și noi. Ne apropiem de coasta Keei. Ocolirea insulei e interminabilă. Trec ore nesfîrșite pe marea aceea nebună și frumoasă. Încep să se audă voci care întreabă ce fel de vacanță mai e și asta. O reacție explicabilă în asemenea momente. Realizăm că fetele sînt îngrijorate peste măsură. Își imaginează că barca s-ar putea sfărîma printre valuri. Uneori așa și pare, dar le explicăm că e totuși construită să suporte și uragane. Echipajul, în schimb, nu.

Ajungem într-un tîrziu în dreptul extremității nordice a insulei și virăm spre nord-vest. Țărmul pe lîngă care trecem e stîncos, pustiu și neprimitor. Din cauza stropilor de apă din atmosferă, îl vedem ca prin sticlă. Valurile ne bat acum din lateral și fac cîrmuirea dificilă. Timoniera se străduiește să evite loviturile în plin. Ceva s-a schimbat. Nu mai sînt acele rulouri paralele care vin unele după altele. Valurile parcă se zbat acum în toate părțile, ca într-un cazan transportat neglijent. Un fel de fierbere albastră, cu spume, ca într-un tablou de Aivazovski.

Depășim în fine și latura nordică a insulei. Pe navionics ne apare un semn de epavă pe fundul mării. Trecem pe lîngă ea. E celebră, dar despre ea voi povesti altă dată. Intrăm în golful Korissiei și tragem la ponton. Acostarea e foarte grea din cauza vîntului care ne deviază. În cele din urmă reușim, că doar n avem încotro. Legăm bine barca la pupa și îi facem și un așa-numit șpring prova, cum vedem la alții, ca să n-o ia vîntul. Cobor amețit pe ponton, îmi îndrept eșarfa și chipiul primit de la colegi și, cu un mers încă nesigur, mă apropii de clădirea mică și albă din față. Căpitănia e închisă. O întreb pe vînzătoarea unei prăvălii alăturate: „Where is the captain?“ Grecoaica mă privește puțin speriată, pentru că nu știe ce să-mi răspundă, dar și puțin admirativ. De ce? Realizez brusc că mă aflu într un rol la care nu m-aș fi așteptat vreodată. Mă percepe ca pe vreun american bogat (sau poate eliberator), debarcat după furtună pe insula ei. Dintr-odată simt că am ochii albaștri ca marea și zîmbetul lui Cary Grant.

Foto: Andrei Manolescu