Fumătorii germani

Un drum neaşteptat. Aeroportul din Frankfurt, noaptea. Ploaie. Pilotul Taromului a aterizat, vorba cuiva, ca un şerveţel. N-au fost aplauze, nu e ca-n rata de Milano, cu „trăiască dom’ pilot“. Panouri indicatoare albastre, electronice sînt peste tot. Nu te poţi rătăci nici dacă eşti român sau bulgar. Ce-ar căuta bulgarul în Germania? Trag de valiză pe culoarele lucitoare, printre alţi oameni tăcuţi, sobri, nu foarte grăbiţi, fiecare cu drumul lui... cu bagajul lui.

Un anunţ în engleză atrage atenţia călătorilor să nu se urce în tren cu căruciorul pentru bagaje de la aeroport. Or fi şi asemenea zăpăciţi. Mai bine – nu-i aşa? – să prevezi totul, decît să se ajungă la aiureli şi pînă la urmă la haos. Nemţilor pare că le e tare frică de dezordine, de lucruri neaşteptate, de haos. Observ că gunoiul se împarte în patru. Sînt grupuri de cîte patru coşuri cu pungi diferit colorate. O scară rulantă închisă pentru reparaţii îmi pare un lucru mai familiar. Un tren automat – un fel de lift orizontal cu scaune – mă duce la celălalt terminal, unde e şi gara. Nimeresc sub un cer de sticlă. O sală uriaşă, cu tavan curb, de sticlă. De fapt, peste tot în jur sînt numai structuri de metal şi sticlă, aseptice. Peisaj industrialist. Oamenii cei tăcuţi par la fel de aseptici. Toţi bărbaţii poartă ochelari. Femeile sînt înalte, late şi subţiri, ca nişte uşi blonde, pline de nervuri. O mulţime de indivizi singuri. Dintr-odată, mă întreb dacă sînt vorbitori. Dacă nu sînt sociali? Dacă am nimerit într-un film straniu? Trenurile arată ca nişte supozitoare lungi, metalice, cu bot ascuţit-rotunjit. Cînd intră în gară, scot un sunet metalic, parcă străpung aerul. De altfel, tot locul se află sub imperiul unui soi de ţiuit tehnic, industrial. Ceva dezumanizant, ca în Deşertul roşu al lui Antonioni, evoluat cu o jumătate de secol. Trenurile nu mai fac tîgîdîm-tîgîdîm peste şine, nu mai au legătură cu ce ştiam. Cînd eram copil, am văzut locomotive cu aburi în Gara de Nord. Ca nişte monştri fantastici, care mă înspăimîntau prin negrul lor intens, învăluit de albul aburilor. Trenurile astea din Frankfurt sînt înspăimîntătoare altfel. Ca un demon ştiinţific.

Descopăr o sală de aşteptare cu lumină şi atmosferă mai caldă. Un fel de recepţioneră chinezoaică îmi spune însă că e pentru cei cu bilet de clasa I. OK! Mă întorc pe peronul rece. Pe tabelele albastre sînt scrise tot felul de destinaţii: Dortmund, Stuttgart, Karlsruhe, Köln, Leverkusen, Hamburg, Mönchengladbach, Bremen, Eindhoven, Liège. Ce de echipe de fotbal! Într-un capăt al peronului e un pătrat galben. Acolo stau nişte oameni mai veseli, care vorbesc între ei. E locul pentru fumat. Aha, singurii oameni adevăraţi au rămas fumătorii. Cîţi or mai fi. Acolo e viaţa cum o ştiam, în pătratul galben. Îmi vine să mă apuc şi eu de fumat. Să le semnalez că sînt ca ei. Dintr-un tren se dă jos o conductoare diformă. Imensă. Nimeni nu urcă şi nu coboară din trenul ăla. Înăuntru, însă, prin geamurile galbene, se întrevăd nişte chipuri. Unde-i duce oare pe pasagerii aceia?

Vine şi trenul meu. Are exact aceleaşi litere şi cifre ca pe biletul meu şi ca pe panoul electronic. A sosit la minut. Înăuntru e cald şi bine. Merge ca uns. Afară e întuneric. Pe ferestrele spălate de ploaie se văd clădiri industriale, luminate şi lucioase, cu coşuri şi conducte de inox. Clădirile de birouri anexe sînt pline de geamuri luminate. Din cînd în cînd, printre ele pătrund lumini albastre. Totul e aliniat şi ordonat, parcă tras cu o riglă uriaşă, naţională. E Germania şuruburilor.

Graffiti-urile de pe un zid îndulcesc peisajul nocturn. Deja mă încîntă să mă gîndesc că sînt făcute de rebeli, de indivizi neînregimentaţi social, de nişte fumători înrăiţi, poate, ca ăia din pătratul galben. Se apropie Mainz-ul, unde trebuie să schimb. Sînt doar cinci minute diferenţă între cele două trenuri, dar n-am de ce să-mi fac griji. Trec doar pe linia de vizavi. Totul e calculat la secundă. Conductorul are un cleşte cu care taxează biletele. Obiceiul s-a păstrat. Ce drăguţ. Trenul intră în nişte tuneluri şi încetineşte. Abia se tîrîie spre staţie, aşa cum face, uneori, metroul bucureştean. Ceasul meu arată exact ora la care trebuia să ajungem, dar îmi închipui că a luat-o înainte. Nu se poate. Mai trec cîteva minute nesfîrşite. Cînd apare peronul, pe linia de vizavi e un tren care deja merge. A plecat. Ăla era. Am pierdut legătura. Futu-i! Brusc, mi-aduc aminte cum chiar Andrei Pleşu a scris recent un articol cu trenurile din Germania, care au început să întîrzie. (Dilema veche ştie absolut totul.) Dar ce dracu’ mă fac noaptea la Mainz? Ce caut eu, domnule, pe aici? Mai sînt şi alţi pasageri impacientaţi. Se adună în faţa ghişeului de informaţii. Nu e chiar scandal, dar sînt tot felul de discuţii. Aha, indivizii ăştia au şi limbă. Pe tabelele albastre defilează informaţii despre mai multe întîrzieri ale trenurilor. Nu a nins, nu e prea cald, nu sînt inundaţii. Pur şi simplu, au întîrziat. O funcţionară blondă şi grasă, care nu prea înţelege engleza, îmi explică, aşa cum poate, că mai am un tren peste o oră. Cu mîinile ei grăsane, îmi apucă foaia pe care e printat biletul şi-i bubuie o ştampilă.

Gara din Mainz e mai ca acasă. Controlorii fluieră, cu fluierul, înainte de pornirea trenurilor, care, şi ele, sînt clasice. Ba chiar văd unul cu etaj, exact ca alea în care îl alergam pe „naş“ în studenţie, încercînd să-l fentăm. Doi tineri stau pe scara rece a pasajului dintre linii şi se pupă. Nu pare să-i intereseze nimic. E şi aici o comunitate de fumători veseli. Sînt nişte bătrînei care bat din picioare de frig. Pătratul galben e mai estompat. Îmi cumpăr ţigări şi mă bag printre ei. Germania asta e tot ca România.

Ajuns la destinaţie, în faţa unui calculator, descopăr că DB Bahn, CFR-ul nemţesc, mi-a trimis un e-mail în care mă anunţă că, din cauza unor perturbări de trafic, trenul meu ar putea întîrzia. Mersi.