Frumoasă a fost această carte
Ne cam mirăm cînd auzim că personalități străine sînt interesate în mod special de România. Ce-ar putea să i intereseze așa mult aici, ne întrebăm noi, cei care, patrioți fiind, sîntem totuși mult prea conștienți de prea multele defecte ale țării ăsteia. Cum e posibil, de exemplu, să fii născut dintr-o veche familie aristocratică franceză, la un castel, și să ai numai cuvinte de laudă la adresa României și a Bucureștiului? Ei bine, de ce nu? Mai ales dacă e vorba despre perioada interbelică.
Scriitorul francez Jean d’Ormesson, cel dispărut anul trecut, a petrecut cîțiva ani în România, unde tatăl său fusese trimis ca diplomat. Deși era doar un copil, a rămas cu amintiri de neuitat din acea perioadă, dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial: „Politica era parte intimă din viața noastră familială. Nume ca Duca, Brătianu, Iorga și Maniu îmi erau, la zece ani, la fel de familiare precum Briand, Barthou, Chautemps sau Blum“ – scrie el în ultima sa carte, tradusă și în românește la Baroque Books & Arts și intitulată, cu un vers de Louis Aragon, Frumoasă a fost această viață. Totuși. Sînt curios dacă mai e cineva printre românii noștri care să știe – fără Google – cine au fost pomeniții francezi.
Familia lui Jean d’Ormesson se împrietenise și cu mulți alți români celebri, ca Martha Bibescu, Elena Văcărescu, artiști, scriitori sau membri ai familiei regale române. Sinaia și Carpații erau locuri familiare, Calea Victoriei era „bulevardul cel mai cunoscut din toată Europa de Est“, ambasada franceză unde lucra tatăl său se afla pe strada Biserica Amzei, ca și astăzi, iar Athénée Palace era „centru al tuturor conversațiilor și al tuturor intrigilor“.
Dincolo de surprinzătoarele legături cu România și cu românii pe care le dezvăluie încă de la început în cartea sa, d’Ormesson își scrie, de fapt, memoriile, sub forma unui dialog cu supraeul său, un fel de conștiință care încearcă să-l judece, ca la tribunal. E, de fapt, o manieră nostimă prin care d’Ormesson reușește să treacă în revistă o însemnată parte din istoria Franței (în care strămoși de-ai săi au avut de jucat roluri destul de importante) și să descrie cu multe amănunte lumea cultural-politică franceză în mijlocul căreia el însuși a trăit pînă la o vîrstă foarte înaintată. Schițează portretele foarte multor personalități cu care s-a întîlnit de-a lungul anilor. A lucrat o lungă perioadă la UNESCO, a fost apoi director al ziarului Le Figaro, intersectîndu se cu cei mai importanți scriitori sau politicieni ai Franței și cu mai toți președinții de după război ai republicii.
Amintirile sale deschid o fereastră către interesanta și rafinata lume intelectuală franceză. Deși savuroase și pentru un cititor străin, îmi pot închipui că, pentru francezii familiarizați mai bine cu această lume și cu întîmplările ei, poveștile relatate de d’Ormesson pot fi cu atît mai captivante. În definitiv, avem de-a face cu un scriitor briliant, premiat cu Marele Premiu al Academiei Franceze pentru romanul La Gloire de l’ Empire, fiind el însuși apoi invitat să ocupe unul dintre cele doar 40 de fotolii ale prestigioasei Academii Franceze.
Una din calitățile cărții la început pomenite e hazul cu care e scrisă, mergînd de altfel pe linia exprimată chiar de autor: „orice mare literatură îmi pare mereu amuzantă. (…) Toți cei mai mari (…) strălucesc prin veselie. Să nu mai vorbim de Rabelais sau de Cervantes, creatori ironici și comici ai romanului modern. Dar Chateaubriand, Stendhal, Flaubert, Zola însuși mi-au părut mereu plini de haz. Și Cioran. Și Ionescu. Și Claudel. Să nu mai vorbim de Chaplin. Voi merge puțin mai departe – poate prea departe: aș susține, cu dragă inimă, că autor comic este și Kafka. Există ceva comic în Procesul. Există ceva comic și în Metamorfoza lui. Știu, desigur, că Metamorfoza este o tragedie existențială. Dar dacă metamorfoza unui tip care se transformă în coleopter nu este, în același timp, un subiect de comedie, eu accept să fiu spînzurat.“ Un scurt exemplu din felul deschis și vesel în care d’Ormesson privește literatura și lumea.
Scriitorul știe să ia partea anecdotică, plăcută și spirituală din fiecare întîmplare pe care a trăit-o. Un elogiu pe care-l face apei, apa pe care a băut-o și în care i-a plăcut să înoate toată viața, e de-a dreptul antologic. Într-un final mai serios al acestei ultime sale cărți, ajunge la chestiuni filozofico-științifice legate de timp și de Dumnezeu, pe care le tratează într-un mod impresionant.
Supraeul său din carte, care încearcă să-l judece, eșuează, copleșit de argumentele și vitalitatea „acuzatului“. Acesta din urmă reușește, în ciuda exigentei conștiințe, să-și susțină temeinic cauza de bon viveur rafinat și intelectual, care, contrar aparențelor ușuratice, e în stare să prețuiască tot ce e valoros. Și da, revenind la mirarea de la început, s-ar zice că îi e mai la îndemînă unui aristocrat autentic, mai detașat decît alții de permanentele complicații cotidiene, să discearnă ce e bun și într-o țară mai lăturalnică. Vezi și cazul prințului Charles.