Frînturi de povești de vară

Miroase a mare și a alge putrede. E liniște. Sînt departe de stațiuni și oricum e prea adînc în noapte pentru turiști. Nu prea sînt lumini, mă aflu pe o plajă pe care nu am voie să fiu – e o bază militară aproape, dar nimănui nu îi pasă să stea de pază.

Sînt o droaie de stele şi o minune de lună. Nu îmi place să fiu singur. Dar acum sînt bine așa. Nu încerc să impresionez pe nimeni cu teoriile mele despre fizica cuantică și nici cu toate poveștile despre stele, constelații și faptul că nu prea știm nimic.

Aș vrea să intru în apă, dar am făcut o recent și am dat într-un banc de meduze, așa că nu am chef să repet experiența. Îmi place cum se aud valurile.

Telefonul se aprinde. E un mesaj. Știu de la cine e. Au trecut mulți ani de cînd am înotat probabil mult peste un kilometru în larg tot aici. Mă simt bătrîn. Am o mulțime de amintiri și am trăit o viață care e greu și pentru mine să o cred.

Acum cîteva zile am fost în deșert cu doi șeici, undeva la vreo 7000 de kilometri de aici. Într-o lume incredibil de bogată și complicată. O lume demnă de 1001 de nopți.

Încă un mesaj.

– Și lor ce le zicem?

– Că ne-am rătăcit.

– Ne-am rătăcit în Costinești? Pe bune? Nici unul dintre noi nu bea și nu cred că au băut nici ei atît de mult încît să ne creadă.

– Păi, zi tu atunci. Ce naiba le zicem?

– Că sîntem un cuplu?

Felul în care se uită la mine doare tare. Sînt bronzat rău și arăt mai țigan decît i-ar plăcea ei să fiu. Rîd strîmb. Decide ea.

– Le spunem că am plecat la Constanța la un chef.

Dau din cap ca boul.

Ne ducem pe plajă, unde sînt toți prietenii noștri.

– Unde ai fost, fată?

– La Constanța, la un chef.

– Și tu, Ciolane, unde ai fost?

Băi, eu am fost cu o tipă. Una frumoasă și deșteaptă. Una de care aș fi vrut să mă îndrăgostesc tare-tare, așa cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. Ne-am plimbat ca proștii pe malul mării ore întregi și apoi am adormit unul în brațele celuilalt.

Ne-am trezit tremurînd, dar cam fericiți. Ne-am plimbat iar, apoi ne-am încălzit unul pe celălalt. Apoi ne-am încălzit la soare. A mirosit incredibil de bine și m-am simțit cel mai fericit om de pe pămînt.

Apoi ne-am dus și am mîncat gogoși și am băut iaurt. Și am venit aici cu ea. Numai că pentru ea sînt prea țigănos, așa că a decis că a fost la un chef la Constanța.

Am plecat furios și m-am întors la Craiova în aceeași zi. Vara anului 1990. Am mai fost încă o dată la mare cîteva săptămîni mai tîrziu și a fost bine.

M-am întîlnit cu ea mulți ani după aceea. Se schimbaseră multe lucruri. Acum cîteva ore ne-am văzut iar. Am povestit cu umor grupului care era acolo despre aventura noastră la mare. S-a rîs tare.

Apoi m-am întristat. M-am cărat la mare. Citesc mesajele.

Îmi pare rău.

TARE RĂU.

Zîmbesc cam trist și mă uit ca boul la stele. România e o țară mult, mult mai faină față de cum era acum vreo douăzeci și ceva de ani, dar amintirea aia tot prost îmi pică.

Foto: Cosmin Bumbuț