Frînturi

Nu mai sînt puști, dar tot îmi place să alerg de parcă m-aș antrena pentru fotbal sau baschet profesio­nist. Alerg distanța dintre doi ­stîlpi de iluminat stradal și mă odihnesc pe jumătate de distanță. Alerg, practic, tot timpul cînd sînt singur. E o competiție cam copilărească, dar dură, cu mine.

E iunie 1992, habar nu am în ce direcție o s-o ia viața mea, dar sînt fericit că am bani pentru mare, pentru Academia Cațavencu și pentru cireșe muncind pe unde apuc. Universitatea e o chestie secundară, reușesc să mă descurc onorabil învățînd foarte puțin. Programarea mă interesează mult mai mult, mi se pare simplă și foarte logică.

Mama se chinuie muncind ca femeie în casă la o nemțoaică detașată la Fabrica de Confecții din Craiova, care, din cînd în cînd, îi dă tricourile ei, perfecte pentru mine. Nu rar vine cu mîncare de la ea și, uneori, cu dulciuri. Azi e o ciocolată procopsită și abia aștept să o împart. Am o minge relativ nouă de baschet, niște adidași din tîrgul de vechituri care sînt perfecți pentru alergare, așa că viața e cît se poate de roz.

Simt că sînt îndrăgostit pentru măcar cîteva sute de ani. M-am trezit vi­sînd-o fericită după ce cîștigasem un meci de trei la trei. E mică tare, undeva pe la 1,50 pe tocuri, și nu știu nimic mai frumos pe lume.

Mi-am dat seama de asta atunci cînd băieții, la un meci, au început să spună cine cred ei că este cea mai frumoasă femeie. M-am gîndit serios și am avut revelația că de vreo patru ani nu e nici o actriță, nimeni altcineva care să îmi pară mai frumoasă. Cînd le-am spus, nu a rîs nici unul. S-au uitat la mine cu invidie și au schimbat subiectul.

Nu pricep fuga pentru bani din jurul meu. Nu pricep multe, iar politica mă frustrează tare. Am planuri vagi să plec din țară, dar nu știu de ce și cînd. E un fel de modă de care știu că nu o să scap, dar care nu mă interesează.

Îi bat în geam și țopăie cînd mă vede. Strînge picioarele sub ea cînd țopăie. Are părul tuns scurt și fără nici un fel de stil, o gură cam mare și super-sexy, și sîntem amîndoi niște schilozi. Am mîncat ciocolata pe o bordură, după ce am jucat toată seara baschet. Buzele aveau un gust sărat și dulce de la transpirație și ciocolată. Un gust pe care nu l-am uitat nicicînd și pe care l-am mai regăsit de cîteva zeci de ori.

Am plecat după cîteva săptămîni la Costinești. A adormit pe mine și mi-a amorțit îngrozitor brațul, căci m-am pierdut uitîndu-mă la ea cum respiră ore întregi. Am sărutat-o de cîteva ori și de fiecare dată a zîmbit larg, fără să se trezească. La întoarcere, am adormit eu. M-am trezit transpirat fleașcă, cu ea rîzînd.

În perioada aia nu îmi amintesc să fi avut vreodată vreo frică. Am fost invincibil. Am sărit de pe epava de la Costinești, m-am cocoțat patru etaje pe balcoane ca să îi deschid ușa lui nea Gogu, am săpat șanțuri, am spălat cazane de termoficare cu un amestec chimic extrem de toxic și de periculos. Am fost sigur că viitorul este blestemat să fie din ce în ce mai bun.

Gogu are un Oltcit și din cînd în cînd conduc cu ea serile tîrziu pînă pe un ­deal de lîngă oraș. Am găsit un drum de pămînt care ne duce pînă la gura unei văi abrupte, de unde se vede în depărtare orașul. E departe și foarte slab luminat, așa că, atunci cînd e senin, cerul e plin de stele. Nu cred că am fost vreodată acolo cînd erau nori sau poate așa vreau să-mi aduc aminte. Cîmpul din jur are multă mentă sălbatică și miroase bine.

Am crezut, pentru ani buni, că vara aia a fost cea mai frumoasă cu putință.

După numai cîteva luni s-a rupt iremediabil ceva. Încă mă bîntuie ochii ei, deși am mai fost îndrăgostit pentru alte cîteva mii de ani. Partea de inocență a murit odată cu anul 1992.

Din cînd în cînd, aerul din jurul meu mai miroase a mentă și, mai ales în nopțile de vară cu mare și lună plină, am un vis recurent. Un vis cu mine foarte tînăr și o puștoaică ce țopăie tragîndu-și picioarele sub ea. Și de fiecare dată mă trezesc zîmbind la puștiul ăla inocent care mă mai bîntuie.

Foto: Cosmin Bumbuț