Frica de viitor
Într-o dezbatere organizată la Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia, scriitorul slovac Martin Simeçka, fost disident în timpul regimului comunist din Cehoslovacia, a făcut o observație incitantă, anume că, deși populația din estul Europei a devenit mai fericită, mai împăcată cu modul actual de trai, ea continuă în general să se teamă de viitor. El a definit problema asta drept o lipsă de speranță.
Pare foarte adevărat că mulți dintre noi se tem de ceea ce ar putea veni, de faptul că relativul bine din prezent (în măsura în care-l recunoaștem) se va termina. Spre deosebire de occidentali, care au cam uitat cum arată răul adevărat, noi îl avem întipărit în memoria personală sau colectivă. Ne-a făcut să căpătăm chiar reflexe de supraviețuire. S-ar putea face o paralelă cu acele animale care au trăit mult timp în cușcă și, odată eliberate, nu mai știu să facă mai mult de trei pași în stînga și trei pași în dreapta (am văzut un urs în postura asta, într-o rezervație pentru animale bătrîne eliberate de la circ sau grădini zoologice). Nu doar că tot nu știm bine ce să facem cu libertatea, dar avem și senzația, mai mult sau mai puțin conștientizată, că oricînd ea ne poate fi luată înapoi, împreună și cu bruma de bunăstare din ultimii ani. Nu credem că le merităm neapărat și nici că ele depind în mare măsură de noi și nu de vreun tătuc sau de vreo conjunctură istorică de moment. Binele și normalitatea, fie ele și destul de relative, ne sînt suspecte. Mi-aduc aminte de un coleg care, pe la sfîrșitul anilor ’90, obosit după o zi grea de muncă, îmi spunea mai în glumă, mai în serios: „Lasă că mai vine o dictatură și ne odihnim“. Sugera, cu alte cuvinte, că starea noastră obișnuită, stabilă și, deci, mai puțin solicitantă e aceea de nelibertate. Prea mult timp ne-am obișnuit cu răul și poate că uneori îl și căutăm. Vorba aceea, „rău cu rău, dar mai rău fără rău“.
Am început, între timp, să gustăm ceva mai consistent din prosperitatea capitalistă, am săltat în topul mondial al fericirii, unde România a ajuns pe la jumătatea clasamentului – locul 71 din 157 în anul 2016 (deși, dacă ar fi să ne luăm după PIB-ul pe cap de locuitor, unde ne situăm chiar în prima treime mondială, am fi îndreptățiți poate la și mai multă mulțumire), dar tot n avem încredere în viitor. Populația statelor din centrul Europei, mai ales, e cît se poate de pesimistă. Evident că, în momentul de față, tot ceea ce se întîmplă în lume și prin jurul nostru nu e de natură să ne încurajeze. Atît noi, cît și cei din vestul continentului avem destule motive de îngrijorare. Dar, cum spuneam, dacă occidentalii pesimiști nu știu exact la ce să se aștepte, ce poate însemna, adică, un viitor negru, noi, esticii, avem încă în minte repere cît se poate de concrete: alimente cartelate, frig în case și la birouri, granițe închise, interzicerea exprimării libere etc. Lucruri pe care le am trăit direct, le-am auzit povestite de părinți sau poate ni s-au transmis, cumva, chiar genetic. Mulți estici continuă să apeleze adesea la soluții de supraviețuire chiar dacă nu mai au nevoie, se aprovizionează și se pregătesc întruna pentru ce-i mai rău. Și nu puțini sînt cei care, spiritual vorbind, trăiesc sub iminența Apocalipsei. Viitorul luminos care ne-a fost promis vreme de decenii (lumina venind poate doar de la cazanele cu smoală pregătite în infernul comunist) ne-a făcut să ne pierdem încrederea în orice fel de viitor. Nu mai putem gîndi viitorul.
Teama de multe ori subconștientă că binele nu durează se reflectă în mod evident și în lăcomia foarte multor potentați sau oameni de afaceri care nu gîndesc decît în interesul propriu și imediat. Construirea unei societăți, a unei economii și a unei politici pe termen lung, cu baze trainice și planuri bine stabilite, nu reușește probabil și din cauza acestei subtile amenințări existente în mintea multora, că totul se poate dărîma peste noapte. Amenințare care-i face să prefere să-și trăiască momentul, să se îmbogățească acum, chiar cu riscurile cunoscute, fiindcă mai încolo nu se știe.
De fapt, nu sîntem prea mulțumiți nici cu prezentul, care bineînțeles că nu e deloc perfect. Dar aici e și o altă problemă, un obicei bine înrădăcinat prin partea locului: lamentarea. Avem senzația că și atunci cînd nu ne merge prea rău e mai bine să ne plîngem. E ca un fel de superstiție. Puțini sînt cei care îndrăznesc s-o încalce și să recunoască pe șleau că le merge bine, că sînt fericiți sau bogați. La asta, mai recent pare a se fi adăugat și un fel de cultură a nemulțumirii, a cîrcotelii. Chiar dacă sînt încă foarte multe lucruri care nu merg bine în această parte de lume, avem tendința să le exagerăm. Avem voluptatea observării părții goale a paharului. Mă tem (iată, și eu) că prin acest fel de a fi ne cam încadrăm în parabola cu îngroparea talantului. Aceea care se încheie cu soluția: „De la cel ce n-are şi ce are i se va lua“.