Frica de Rusia şi revenirea Greciei la momentul Churchill
Atena a avansat un plan de austeritate care include bună parte din reformele cerute de ani de zile de creditorii statului elen. Dar e credibil? Îl va accepta UE? Şi cum va afecta eventualul său refuz ţări precum România?
„Şarlatanii contra Europei“, citesc pe coperta revistei franceze
care, în dreptul unei poze cu Alexis Tsipras, deplînge ceea ce numeşte „internaţionala imposturii“, alcătuită din liderii formaţiunilor extremiste de stînga şi de dreapta europene. Lista de pe frontispiciul revistei franceze pare edificatoare. Ea conţine o serie de nume care începe cu Tsipras, continuă cu Iglesias (populistul spaniol) şi cu Mélenchon (troţkistul francez) şi se termină cu Le Pen, simbolul xenofobiei în Hexagon.
Inutil de subliniat că lista cu pricina, deşi corectă, e excesiv de scurtă. I se pot adăuga numele liderilor altor democraţii defecte, instabile, eşuate ori pe cale de a naufragia. De pildă, ale lui Ponta, Orbán, Erdogan. Dar şi în acest caz ar mai lipsi patronimul marelui trăgător de sfori din fundal. Căci, dacă încercăm să răspundem la întrebarea inevitabilă,
problemele ridicate de Grecia sau de populismul şi extremismul din Europa, nu vom găsi în viteză, ori pe îndelete, decît un ins. Pe liderul de la Kremlin. E omul care a provocat lovituri de forţă în Crimeea şi estul Ucrainei, unde întreţine războiul dus de rebeli împotriva autorităţilor centrale ale ţării vecine, instaurate în urma unei revoluţii pro-europene şi a unei serii de alegeri libere.
Dată fiind „atitudinea belicoasă a lui Vladimir Putin, europenii ştiu (chiar dacă prea puţini o spun) că vulnerabilitatea Greciei în faţa unei agresiuni ruseşti ar creşte dacă slăbesc legăturile statului elen cu Europa“, relevă o analiză semnată de bine informatul Robert D. Kaplan, în prestigiosul
Kaplan admite că, împovărat de cinismul foştilor săi lideri, de birocraţia lui supraponderală, de instituţii rău construite şi de necompetitivitatea modelului său asistenţial, statul elen „nu e cultural şi politic ancorat pe deplin în Vest“. În plus, partidele sale de centru-stînga şi de centru-dreapta sînt invenţii relativ recente. Paternaliste, ele continuă să fie departe de modernele lor formaţiuni omologe, socialiste şi conservatoare, din Occident. Grecia, mai relevă analistul american, a fost în Războiul Rece „un teren mai propice sovieticilor decît orice alt stat NATO“, iar cetăţenii ei n-au avut niciodată motive speciale să le mulţumească Statelor Unite, ca naţiunile izbăvite de Cortina de Fier.
E clar, prin urmare, de ce prea puţin meritocratica Grecie generează oricum mari suspiciuni. Ele au luat proporţii în ultima vreme nu doar în Vest, ci şi în centrul şi estul continentului. Bunăoară în republicile baltice. Deloc de mirare că dorinţa lor de a ajuta un stat elen care distribuie mai lesne şi mai rapid pensii cetăţenilor săi şi le plăteşte mai numeroşilor ei bugetari salarii mai mari decît cele încasate de mulţi alţi europeni e tot mai sever limitată.
La fel e şi credibilitatea actualului guvern de la Atena. Volta de 180 de grade în poziţia faţă de austeritate şi reforme reieşind din propunerile avansate, mai nou, creditorilor de către premierul elen în vederea accesului Greciei la miliardele Mecanismului European de Stabilitate, ESM, i-au surprins pe unii. În fond, conform reglementărilor în vigoare, ESM nu intră în funcţiune decît dacă există riscul unei contagiuni. Or, experţii susţin că un
ar fi economic şi financiar controlabil în lume şi în restul Europei.
Pe de altă parte, Atena afirmă că ar urma să crească vîrsta de pensionare a grecilor la 67 de ani, că se va proceda la o mărire de impozite respinsă constant pînă acum şi că, în genere, se vor aplica reforme cerute şi netranspuse în ultimii cinci ani. Încît pe alţi occidentali această voltă i-a determinat să se îndoiască, nu fără oarece temei, de sănătatea mintală a lui Alexis Tsipras. Căci n-a trecut o săptămînă de cînd liderul Syrizei a cerut şi a triumfat primind din partea grecilor o clară undă verde întru respingerea propunerilor de reformă avansate de creditorii apuseni. Prin urmare, unii, precum fostul ministru de Interne german Friedrich, îşi pun întrebări fireşti. Din două una: pe cine oare va minţi de-acum încolo Tsipras? Pe propriii săi alegători? Sau (iar) pe creditori?
Discreditarea totală a Greciei populiştilor de stînga şi de dreapta nu reprezintă însă decît o latură a chestiunii. Şi, deocamdată, nu cea decisivă. Cealaltă e frica. Frica SUA şi a europenilor de consecinţele geopolitice, nu economice, antrenate de un
de care ar profita Moscova. Şi care ar ameninţa totuşi să contamineze alte state. În speţă, nu doar pe cele cu o problemă proprie a datoriilor suverane, ci şi pe cele care, potrivit lui Kaplan, se află în afara zonei euro, dar sînt, ca Grecia, „ţări balcanice expuse, cu instituţii slabe şi economii fragile, ca România, Bulgaria şi Albania“.
Îmi pare deci exclus ca UE să nu accepte o nouă salvare a Greciei în baza propunerilor de reformă tsiprasiote. Căci e foarte probabil ca liderii Franţei şi o parte dintre demnitarii germani să împărtăşească teama lui Kaplan şi a administraţiei Obama de spectacolul unor „nave de război ruseşti în porturile Greciei“, proiectată de Kaplan.
Imagini similare îl vor fi determinat cîndva pe Churchill să insiste, pe lîngă Roosevelt şi pe lîngă Stalin, să nu se includă Grecia între cuceririle postbelice ale URSS. Lipsită de porturi la Mediterana, România n-a avut atunci acest noroc.
Dar hărţile, mentalităţile şi timpul nu sînt bătute-n cuie. Nici modul de a se purta războaie. E, cred, o eroare majoră să se creadă că valoarea strategică a Greciei din 1945 ar fi echivalentă cu importanţa ei de azi. Ceea ce, în schimb, nu s-a modificat defel este nevoia consistentă a grecilor, românilor, bulgarilor de ajutor susţinut din partea Occidentului. Rămîne de văzut dacă-l vor primi în măsură suficientă şi în timp util.
Deutsche Welle,
Deutsche Welle.