Frica de boli contagioase

Mulți dintre noi avem probabil de mici însămînțată în minte frica de bolile contagioase. Părinții și bunicii îmi repetau mereu că trebuie să mă spăl bine pe mîini cînd veneam de afară sau înainte să mă așez la masă, ca să nu aduc microbi. Copil mic fiind, teama de asemenea boli căpăta uneori niște forme de-a dreptul fabuloase.

Auzisem, de exemplu, că mama unei cunoștințe de-a familiei noastre suferea de cancer. Știam că e o boală cumplită, poate cea mai cumplită dintre toate. Și mi-era cunoscută și zona caselor în care locuia respectiva familie cu mama bolnavă. Ei bine, cînd m-am plimbat odată împreună cu bunicul prin acea parte a orașului, reacția mea a fost aceea de a-mi ține respirația. Eram de-a dreptul îngrozit că aș putea lua acea boală îngrozitoare din aerul zonei. N-am spus însă nimic, bunicul nu avea habar ce temeri grozave mă frămîntau. Eram într-un fel conștient că ar fi rîs de mine și că, dacă ar fi existat vreun pericol real, nu m-ar fi plimbat pe acolo tocmai pe mine, nepotul lui iubit. Dar teama mea viscerală depășea orice astfel de idee rațională. În noaptea aceea am adormit greu, întorcîndu-mă de pe o parte pe alta, în timp ce în cap mi se zbăteau tot felul de gînduri înfricoșătoare.

Altădată, mama mi-a arătat spitalul de boli contagioase din oraș. Era o clădire joasă și lungă ca de lagăr, cu un gard de lemn dat cu gudron negru. În curte am putut zări preumblîndu-se femei și bărbați în halate înflorate sau de molton ce nu păreau prea curate. Oricum, auzind despre ce-i vorba, am intrat automat în alertă. Ca și la plimbarea cu bunicul, primul reflex a fost acela de a-mi ține respirația. Mi-era frică de aerul din preajma spitalului. Mă gîndeam că poate fi contaminat. De atunci, de cîte ori am mai avut drum pe acolo, copil fiind, am preferat să trec pe partea cealaltă a străzii. Chiar și mai tîrziu, cînd mă făcusem deja mare, în apropierea acelui spital nu-mi puteam înfrîna o senzație de repulsie.

Pe la sfîrșitul anilor ʼ70, într-o vară, în România au fost cazuri de holeră. Venea, se pare, din Delta Dunării, acolo fuseseră depistați primii bolnavi, cel puțin așa se zvonea. Informații oficiale nu existau pe vremea aceea, în presă era absolut exclus să se scrie despre așa ceva. O confirmare cît de cît serioasă am avut cînd am văzut var presărat între șinele de cale ferată. Am aflat că era una dintre metodele de  combatere a răspîndirii bolii. Ca și părinții, noi, copiii, vorbeam întruna despre asta. Într-o zi, un prieten de joacă ne-a explicat pe larg care erau etapele bolii și cum se putea muri de holeră în chinuri groaznice. Evident că în noaptea aceea iarăși n-am putut adormi ușor, de frică.

Nu cred că a fost vorba de o epidemie în adevăratul sens al cuvîntului, erau doar niște cazuri pe la Sulina și pe la Tulcea. Zvonul s-a răspîndit însă rapid în toată țara și atunci am avut ocazia să observ și cum putea fi afectată de panică o persoană în toată firea. O fostă elevă a bunicii mele, devenită la rîndul ei profesoară, o femeie care făcuse un copil fără să vrea să mai știe și de tatăl lui, genul de mamă cocoloșitor exagerată, susținea că ei nu-i era frică de holeră. Zicea că își dădea seama că doar un ghinion cu totul ieșit din comun ar fi putut face să se îmbolnăvească tocmai ea, locuind într-un oraș la multe sute de kilometri depărtare de Delta Dunării, persoană educată și care știa bine măsurile de igienă necesare. Ce măsuri? Păi, nu cine știe ce, zicea: dat cu aspiratorul în fiecare zi în toată casa, frecat podelele cu detergent, șters praful tot așa, zilnic, spălat pe mîini cît de des posibil (adică întruna, după cum glumea bunica ulterior), fiert apa de băut cîte cel puțin 20 de minute, toate alimentele spălate și fierte cît mai mult, nimic crud, pîinea flambată îndelung sau chiar prăjită, șters cu spirt toate suprafețele, cîrpă cu spirt legată de clanța ușii de la intrare, ștergarul impregnat cu cloramină, nimic mai mult. Simplu! Și ne mai spunea că, de fapt, toate aceste minime măsuri nici măcar nu le lua pentru ea însăși, ci doar de grija copilului, să nu cumva să se îmbolnăvească bietul de el, că prea era mic și nevinovat, zău așa.