Frăția surorilor
Să fie nouă seara, sînt cu prietenii mei și ne pregătim să intrăm în locul în care mîncăm o pizza tare bună în București. În fața stabilimentului pare să se fi întrunit o convenție de zîne. Un grup mărișor de adolescente, care în rochii, care în blugii buni cei mai rupți. Aproape toate poartă pe cap tiare din diamante de sticlă care prind fugar, în fațetele șlefuite, luminile străzii. Din subsolul restaurantului, un DJ mixează muzică românească din anii ’90 cu Taylor Swift.
„Ce se întîmplă aici?“, îl întreb pe ospătar, odată intrați. „Un majorat“, răspunde. Cu misterul zînelor lămurit, cobor să mă spăl pe mîini. Vremurile și coronavirusul mă fac să mă spăl mai atent decît de obicei. Săpunesc de două ori, frec viguros palmele între ele, clătesc și scutur mîinile. Un inel de pe mîna dreaptă zboară de pe deget, clinchetește de cîteva ori în chiuvetă și dispare definitiv în scurgere. Ce naiba fac? Țineam la el, era unul dintre favorite, de unde să-l mai scot acum? Mă aplec și mă uit îndelung în scurgerea chiuvetei – un ochi deschis larg, negru și rău. Stau un timp și încerc să scrutez fără speranță cu capul băgat în chiuveta aia și cu părul măturînd prin apă. Nimic, evident. Deschid mai departe ușile măștii făcute ca un soi de dulăpior și mă uit ca un instalator fără speranță la șarpele zigurat al tubului de scurgere. Nici o șansă. Oftez și dau să ies, învinsă.
În ușa băii – o bunică. Chiar ideea și standardul de bunică, nu altceva. Pantofii negri cu toc jos, fusta corectă, o bluză frumoasă cu fundă la gît, peste care are un pulovăr încheiat în față. Păr scurt, bucle albe, ochelari cu ramă transparentă, bej. „Mamă, ți s-a făcut rău?“, mă întreabă ideea de bunică cu tonul semi-îngrijorat și cald din standarde. Casc ochii mari, nu știu de unde a apărut doamna asta drăguță, haloul alb al părului o face să arate ca regina Elisabeta a Angliei. Mă fîstîcesc, mă simt instantaneu vinovată, deși n-am făcut nimic reprobabil în afară de faptul că am băut o Cola zero, și reușesc să-i răspund. „Nu, nu, n-am nimic, sînt bine.“
Mă strecor apoi pe lîngă ea, văd o cameră alăturată sălii în care se petrecea majoratul și-mi pică fisa. În cămăruța aia, la o masă, o serie de adulți de-ai bunicii îi șaperonau pe adolescenții de alături. Erau santinelele, gărzile, protectorii acelor tineri care se bîțîiau alături pe André (Lasă-mă, papa, la mare /Vreau distracție și soare / M-am îndrăgostit lulea / Aiaiaiai, la maaaree). Bunica a crezut că mi s-a făcut rău de la prea mult Aperol diluat sau ce li s-o fi îngăduit să bea adolescenților ălora. M-a văzut cu capul în chiuvetă, a crezut că sînt din grup (lumina slabă din baia fetelor a făcut-o să confunde un adult ridat cu una dintre fetele alea frumoase, spre încîntarea mea ulterioară) și a sărit să mă ajute.
Și ea era parte din celebra frăție a surorilor pe care bărbații nu au cum s-o înțeleagă. Căci m-am gîndit mult. Ce ne deosebește și ne face oare altfel pe noi, femeile, fetele, mamele, bunicile? O rețea de sprijin. Asta ne deosebește. Nu că putem fi și mame, și aviatoare, și chirurgi pe creier, și măturătoare, și curve la șosea, și tot, dar absolut tot ce poate fi un om, nu asta ne deosebește. Ci formidabila rețea de sprijin pe care putem s-o facem, extraordinara plasă de siguranță pe care putem s-o împletim pentru a ne ajuta între noi. Tot din această putință de a ne putea înțelege fără cuvinte și de a ne ajuta așijderea se naște însă și dușmanul nostru cel mai puternic: noi însene. Nimic nu poate fi mai devastator decît o femeie care se va judeca pe sine și pe celelalte cu ochiul ignoranței, al prejudecăților și al lipsei universale de empatie. Dar asta e altă poveste.
Bunica aia îngrijorată m-a făcut să mă gîndesc la toate prietenele mele, la mama, la toate fetele și femeile necunoscute, dar pe care le simt aproape. Sîntem, da, altfel prin puterea așa de uriașă de ne mobiliza și de a ne ajuta între noi. Comunicăm misterios într-un limbaj secret și o vibrație fină, o poezie personală, măi, domnilor. Scriu textul ăsta cu teama de a nu greși, într-o zi de 8 Martie, cu toată admirația pentru frăția noastră, a surorilor. O gașcă de leoaice.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.