Fotbalul și românul contemporan XYZ

Situaţia în fotbalul românesc e gravă, dar stabilă.  Situaţia – de la naţionala adultă pînă la juniori şi copii – e penibilă, dar stabilă.  

Totul e stabil în fotbalul românesc, pe plan intern şi extern – din cauză că cei care îi conduc destinele (păi ce, nu există destin, dramă, tragic plus comedie cu toate limitele imanente, şi în bătutul unei mingi?) sînt stabili în fotoliile, statele lor de plată şi afacerile aferente, de peste două decenii. Doar guvernatorul Băncii Naţionale a fost şi este la fel de stabil şi imuabil cît preşedintele Federaţiei Române de Fotbal plus preşedintele Ligii Profesioniste. Deoarece: 

fotbalul la noi, în conştiinţa poporului, în imaginarul colectiv, e de importanţa Băncii Naţionale, cu o pondere mai mare decît guvernul, partidele şi sindicatele,  

consacrat, aproape metafizic, ca o religie, ba chiar ca o artă, dar şi ca o ştiinţă, şi mai ales ca „ultima bucurie“ a unui popor multilateral necăjit. 

Nici Banca Naţională nu s-a bucurat vreodată de o asemenea înaltă apreciere şi vai de cei care ignoră sau dispreţuiesc aceste dimensiuni economice, sociologice, patriotice, într-un cuvînt: cioclopedice, ale fotbalului. 

La ora actuală – ceea ce nu înseamnă nici de ieri, nici de alaltăieri – sub conducerea nesmintită a preşedinţilor Sandu şi Dragomir, naţionala României e stabilizată între locurile 50 spre 60 în clasamentele mondiale; pînă la victoria recentă asupra Luxemburgului (!), România era sub Burkina Fasso, după ce a fost – în secolul trecut – între primele zece echipe ale lumii. Pe plan european, cluburile româneşti sînt stabil plasate pe locurile 100 şi ceva şi, de cîţiva ani buni (în sensul de lungi), nu prea contează continental. Ceea ce se joacă pe terenurile mai mult sau mai puţin jigărite ale ţării nu are aproape (cum avea grijă Şeştov să pună în paranteză ca să nu exagereze) nici o legătură cu ceea ce acelaşi popor fotbalistic vede de 3-4 ori pe telesăptămînă că se joacă dincolo de Curtici şi Borş. 

Repet: nimeni nu-şi dă demisia. Dimpotrivă: lăudăroşenia atinge megalomania, impasibilitatea se combină voluptuos cu nesimţirea, toate avînd la bază – şi cred că nu sînt de un marxism abuziv... – interesul economic nud şi rece. O prezenţă oricît de obscură în competiţiile europene, un jucător vîndut pe o sumă fie ea şi derizorie în Cecenia, Turcia, Rusia sau China aduc oricum patronilor şi impresarilor un ceva cu care să-ţi poţi construi vile cu scară interioară...  

Fotbalul fiind totodată o cultură (italienii o numesc cultură calcistică), fireşte că avem şi aici o criză – o criză a valorilor; sus, la şefi, se recunoaşte, cu acea competenţă românească în demagogie, că „nu mai avem jucători de valoare“. Da, nu avem, totuşi orice Moş Ion Roată microbist e în drept să întrebe „ce mare valoare aveţi, boieri dumneavoastră?“ A doua zi după eşecul lamentabil din Bosnia, un internaut semnînd XYZ trimitea Gazetei Sporturilor acest mesaj: „Am ajuns să fiu imun. Ce spune asta despre mine? Că sînt un adevărat român contemporan, egoist şi indiferent, căci a fi român în ziua de azi nu poate fi definit altfel. Ca să conchid: am pierdut şi ultimul lucru care ne făcea fericiţi în această ţară“. La acest nivel de patetism, nu am curaj să-l contrazic, să-i combat naivităţile. Am scris rar în Dilema despre fotbal, şi mai rar despre fericire. Mă gîndesc însă că situaţia în fotbalul nostru e de asemenea natură încît, cine ştie, dacă o cărăbăneală a şefilor, o demisie în grup a lor n-ar putea aduce în starea naţiunii un minim de senin.  Hai, domnilor, sacrificaţi-vă pentru bucuria lui XYZ! Nu am iluzia că va fi cu totul mai bine, ci doar certitudinea că veţi fi mai senzaţionali decît Iri şi Moni.