Fotbalistica (in)corectitudine
În noaptea de 19 spre 20 mai, o fotografie a făcut înconjurul lumii – cei opt mari, cei opt care conduc lumea, urmărind, la Camp David, finala de la München a Cupei Campionilor europeni, meciul dintre Bayern şi Chelsea. Ei abandonaseră – pentru 120 de minute, plus penalty-urile de serviciu – problemele solubile şi insolubile ale globului, pentru a se concentra asupra unui joc în care – conform definiţiei celebre, cunoscută probabil de cei opt, poate chiar şi de preşedintele chinez – „22 de oameni aleargă după o minge şi, pînă la urmă, nemţii cîştigă întotdeauna“. Poza îl arăta pe David Cameron ridicînd mîinile a mare bucurie, ceea ce însemna că ea fixa finalul meciului exact cînd Chelsea, londoneza, înscria, prin ivorianul Drogba, penalty-ul victorios şi triumfa cu un general 4-3 asupra echipei germane. Angela Merkel părea consternată, lîngă ea era preşedintele Obama, într-o exclamaţie al cărei sens rămîne necunoscut, avînd în vedere că americanii consideră fotablul neamerican o prostie, căci cum să joci şi să te zdrobeşti o oră şi jumătate pentru scoruri derizorii ca 0-0, 1-0, hai 2-0...
Nu avem informaţii certe dacă, după acest moment foto, distinsa adunare a contemplat imaginile de pe teren, cu fotbaliştii germani prăvăliţi în iarbă, hohotind în lacrimi, dacă au înregistrat îmbrăţişările dintre învinşi şi învingători (portarii, antrenorii...), dacă au comentat competent jocul, ce controverse se vor fi iscat, dacă s-au iscat, şi de ce nu s-ar fi iscat? Cert este că această poză de circulaţie mondială a consacrat definitiv fotbalul ca o problemă a lumii (minoră, desigur) în faţa căreia celelalte probleme (majore, mie-mi spui?) se pot suspenda timp de două ore. E scandalos? Avînd cîţiva prieteni foarte riguroşi în seriozitate, gata să răspundă da, evit să mă pronunţ, ştiind că mă vor face de frivol.
În schimb, frivol sau nu, finala asta mi-a prilejuit o experienţă rară, pe vremea asta în care ţi se cere, minut cu minut, cu cine ţii şi-al cui eşti, vremea asta a opţiunilor obsedate de corect şi incorect, de just şi nejust ş.a.m.d. Corect, nu ar fi trebuit să ţin cu nici una, dacă în finală nu se calificaseră nici Manchester United, nici Barcelona, echipele mele de suflet (iertaţi-mă, aşa e clişeul, şi la noi în fotbal); la fel de corect, însă, ar fi fost să ţin cu Bayern, măcar din vanitatea de cronicar sportiv, căci anunţasem din timp, în Gazeta Sporturilor, că nemţii, în semifinală, sînt în stare să biruie la Madrid, şi chiar aşa a fost. Nu cunoaşteţi suficient ce înseamnă vanitatea în cronica sportivă şi la ce ravagii poate duce. Cît în cronica literară. Şi mai corect era să nu ţin cu Chelsea, care „îmi“ eliminase Barcelona, jucînd defensiv pînă la urîtul feroce, ceea ce mă făcuse s-o „înjur“ în comentariul meu – mă rog, cît pot eu să înjur...
Ca atare, am ţinut cu Bayern fără multă tragere de inimă, finala fiind îndeajuns de banală, cu nemţii dominînd copios, cu londonezii apărîndu-se vîrtos, aşa cum se prevăzuse; ca, în minutul 83, Müller să marcheze acel gol cu care totul urma să se clarifice: Bayern nu mai putea pierde avînd 1-0 cu 7 minute înainte de final – era clar pentru orice copil de 5 la 50 de ani şi mai mult. Aiurea! În minutul 87, Chelsea are primul corner din tot meciul şi e atît de bine de executat, încît Didier Drogba, fie şi marcat de trei adversari, înscrie pentru 1-1 şi alte 30 de minute de prelungiri. Din acea clipă, osia lumii mele interioare (de ce ar exista osia numai în poezie?) s-a răsucit şi fără nici o jenă am început să ţin cu Chelsea, adică să fiu incorect fotbalistic. Din cauza lui Drogba, a unui singur om; de cîte ori scrisesem că e unul dintre cei opt formidabili ai lumii şi că doar faima lui Messi şi Ronaldo îi umbreşte geniul – da, mai ştiu să fac cultul personalităţii, măcar în fotbal; de mult primisem un e-mail în care un necunoscut îmi confirmase că şi tatăl lui zice că Drogba nu are rival... Eram conştient de incorectitudinea mea fotbalistică – Bayern rata în prelungiri un penalty (provocat, vai, tot de Drogba!), Bayern continua să domine, avea şansa a nu mai ştiu cîte cornere (un zdrobitor raport de 30 la 1), Bayern avea ghinion şi Chelsea tot mai constant noroc, aşa că urlam pe interior:
Ia să mai terminăm cu corectitudinea opţiunilor,
ia să mă lase în pace ideea aia cu „să cîştige cine-i mai bun“,
ia să mai învingă şi norocoşii,
ia să ne mai slăbească cei care ne cer milă fiindcă au ghinion,
ia să mai învingă şi un Drogba care-i mai bun decît Ribery şi Robben,
ia să i se mai facă dreptate şi lui Drogba, chiar împotriva adevărului că Bayern e mai ofensivă,
aşa urlam interior şi... la penalty-urile de după prelungiri, la loteria aceea scandaloasă a penalty-urilor, Drogba marchează impecabil, ceea ce era necesar pentru ca a şasea echipă din Anglia, Chelsea, să fie încoronată campioană a Europei. E scandalos? E incorect? E moral? Hai, lăsaţi-mă cu ipocriziile conformismului. Să mai triumfe şi norocul, că nu din asta ne vom prăpădi. ...
Şi cînd te gîndeşti că s-ar putea să nu am nici dreptate, şi nici adevăr în ce scriu. Ei şi? De cînd e fotbalul o problemă de viaţă şi de moarte? Nu ne-am înţeles de mult că e altceva? Nu mai suportaţi un altceva? Confuzilor!
Erată: În numărul trecut, dintr-un lapsus nefericit şi necorectat de mine, l-am confundat pe Stanley Kramer (regizorul filmului Ultimul ţărm) cu Stanley Kubrick.