Fotbal <p>- deceniu cu deceniu -
Mă uit din cînd în cînd la meciurile vechi de fotbal, transmise de TVR 2 la emisiunea Replay, ca într-o cutie cu amintiri. Sînt partide celebre în care de obicei echipele noastre au obţinut victorii răsunătoare. Zilele trecute am urmărit incredibilul iureş al fotbaliştilor români împotriva celor ai Ţării Galilor, în 1992, la preliminariile Campionatului mondial din Statele Unite, atunci cînd la pauză scorul ajunsese deja 5 la 0. Echipa noastră a funcţionat perfect, cu adevărate momente explozive în atac. E adevărat că nu exista nici măcar un jucător al selecţionatei a cărui valoare să lase loc vreunui semn de întrebare. Surprinzător mi s-a părut că nu şi-au pierdut concentrarea şi apetitul de joc nici chiar după ce marcaseră cinci goluri (în repriza a doua românii au primit un gol, dar au mai avut la rîndu-le încă nenumărate ocazii). Pe margine erau reclame la Coleus (mai ţineţi minte celebra firmă de la Obor a lui Urzică?), iar spectatorii mai fluturau încă steaguri tricolore cu gaură. Nu-mi mai aduceam aminte prea bine de acel joc, în schimb îmi amintesc perfect de semifinala Cupei Campionilor din 1986, în care Steaua a spulberat-o la Bucureşti pe Anderlecht, cu 3 la 0. Mi se păruse atunci că Steaua joacă foarte repede (se şi spunea că steliştii sînt nişte vitezişti). Văzut acum însă, jocul acela pare lent şi departe de pretenţiile fotbalului actual. După mai bine de 20 de ani, cu toţii trăim într-o altă viteză. Mi-aduc aminte că după acea partidă, pe care am văzut-o la televizor, atunci în 1986, am ieşit în oraş şi m-am întîlnit cu un prieten. Eram amîndoi foarte entuziasmaţi şi nu ne găseam cuvintele să comentăm cele ce văzuserăm (la fel ne-am întîlnit patru ani mai tîrziu, după Revoluţie, cînd ne-am uitat unul la altul şi am exclamat amîndoi deodată "ce mişto!" - scăpasem de comunism). Am mai revăzut şi meciul România-Italia (1-0) din 1984, cel în care Bölöni a marcat din lovitură liberă la pasa lui Balaci şi mi-am amintit că la vremea lui îl trăisem cu aşa o intensitate încît toată noaptea ulterioară n-am putut dormi. Mai ştiu şi senzaţia de a doua zi cînd, afectat probabil de nesomn, în timp ce mă îndreptam spre complexul dintre blocuri ca să cumpăr ceva, în loc de bucurie, în mod paradoxal simţeam un fel de vid interior. Un fel de depresie, pentru că după aşa o victorie în faţa echipei Italiei (pe atunci proaspăt campioană mondială), adolescent fiind, simţeam că nu mai am ce să-mi doresc. Un alt meci cu amintiri a fost cel din 1980, cu Anglia, la Bucureşti (2-1 pentru ai noştri). L-am văzut pe stadionul "23 August" chiar de la peluza unde Iordănescu a înscris golul victoriei din penalti, după ce Crişan a căzut (în mod cam dubios) în careu. Revăzîndu-l la televizor, în minte mi-au apărut foarte clar unele detalii ale acelei zile de acum 29 de ani. Eram cu tatăl meu care avea gripă şi în ciuda căldurii de afară purta un pulover albastru de bumbac. În drum spre stadion m-a surprins spunîndu-mi că i se pare posibilă chiar o victorie contra englezilor. Am şi acum pe retină acel şut al lui Iordănescu, în stînga portarului, care i-a făcut pe toţi din jurul meu să sară în sus, mai puţin pe tata care, din cauza febrei, nu mai avea puterea să se ridice de pe bancheta de lemn. La fel de bine îmi amintesc şi ultimele şarje de contaatac conduse de Marcel Răducanu, cel care, de altfel, înscrisese şi primul gol. Anglia mi se părea atunci un adevărat mit, iar victoria României era incredibilă. Mai ales că pe atunci fotbaliştii noştri ne obişnuiseră cu jocuri penibile. Naţionala pierdea în mod curent calificările la campionatele mondiale şi europene, iar echipele de club treceau rareori de faza primului tur al competiţiilor europene. Fotbalul românesc crea senzaţia unei neputinţe generalizate, cam aşa cum se întîmplă şi astăzi. Dacă acum lumea se raportează cu nostalgie la strălucirea fotbalului din anii â80-â90, pe atunci trăia din gloria relativă a "eroicului" comportament al naţionalei de la Guadalajara în 1970. Iar televiziunea (cea care ne-a manipulat şi ne-a ocupat atîta amar din viaţă) îşi dovedeşte acum şi puterea de a extrage din memorie amănunte pe care le credeam definitiv uitate.