Foametea din ţara şefului cu burtică

20 octombrie 2006   TÎLC SHOW

Această poveste începe într-o zi caldă din iulie 1994. Primele şase luni ale anului nu fuseseră, pentru mine, prea grozave. Terminam primul meu an de salariat la stat, preţurile creşteau de la o săptămînă la alta, nasul premierului Văcăroiu - care tot spunea că, gata, greul s-a dus - ar fi trebuit să crească de la o zi la alta, chiria pe care o plăteam pentru un apartament de prin Titan îmi mînca jumătate din leafa de preparator universitar, aveam un televizor alb-negru care mergea o zi bine, iar alta, cu purici - şi urma să înceapă Campionatul Mondial de Fotbal din Statele Unite -, venea concediul şi salariul cumulat de peste vară nu mă-ncuraja la nimic notabil... Una peste alta, era mov. Şi, deodată, a murit Kim Ir Sen - liderul autoproclamatei "republici" populare şi democrate Coreea de Nord! Nu c-aş fi avut ceva cu bătrînelul - la urma urmei, el era chiar ultima persoană la care m-aş mai fi gîndit atunci! -, numai că într-o seară, la telejurnal, văd la funeraliile lui scene zguduitoare: mii de oameni pe lîngă coşciug, chipuri desfigurate de plîns, scene apocaliptice cu jelanii indescriptibile, coreence micuţe smulgîndu-şi părul lor negru din cap, coreeni cu figuri de oameni de treabă şi cu dinţii rari hohotind ca la moartea mamei, ce mai, durere, jale, prăpăd. Şi atunci mi-am zis: Hait! O fi rău la noi, dar faţă de acest festival al creierelor spălate, încă sîntem parfum! Într-un fel, mulţumită lui Kim senior, parcă m-am mai întremat. Adevărul este că - în ciuda a ceea ce mai spun unii -, în 1971, în iunie, cînd a făcut acel periplu asiatic, Ceauşescu nu de chinezi a fost uimit şi nu revoluţia culturală maoistă l-a făcut pe el să pregătească viitoarele teze româneşti din iulie. Nu China l-a dat pe cîrmaci pe spate - ci Coreea de Nord! Mini-imperiul lui Kim Ir Sen trebuie să-l fi extaziat pe Ceauşescu: unde te uitai, tinereţe, zîmbete, freamăt şi disciplină; într-o ţară ca un stup, orice dorinţă a şefului-far devenea imediat sarcină de plan; într-o ţară răvăşită de război la începutul anilor ’50, furnicuţele roşii ale lui Kim munceau, două decenii mai tîrziu, fără zăbavă şi fără crîcnire; sacrificîndu-şi orice plăcere şi adulîndu-şi liderul - al cărui sat natal era singura destinaţie de pelerinaj din ţară! -, cu o mînă pe tîrnăcop şi cu alta agitînd pancarta cu portretul Soarelui binefăcător al peninsulei (apelativul preferat al şefului), nord-coreenii uimeau lumea, anunţînd creşteri de PIB de pînă la 17% anual (cam cît aveau SUA, Anglia şi RFG la un loc!); cuvinte precum plete, opoziţie sau samizdat nu existau în vocabularul ţării. Bref: dacă vreodată utopia comunistă a avut vreun paradis terestru, atunci el a fost Coreea de Nord, la începutul anilor ’70. Iar soţii Ceauşescu, păşind prin el, cum să mai rămînă întregi la cap?! Coreea de Nord: lungul drum de la creveţi la bomba atomică Dar criza era aproape. Lovitura de graţie a fost dată ţării lui Kim de ulterior păgubosul lider american Nixon. Multe păcate a avut respectivul, dar şi un merit cert: el a împăcat China cu America. De teamă, Kim Ir Sen a început o uriaşă operă de autarhizare a ţării. Coreenii din Sud, dimpotrivă, s-au pus pe treabă, în cel mai pur stil capitalist. Rezultatul: în 1989, PIB-ul din Sud era de zece ori mai mare decît cel din Nord. Tot prin 1989, singurul produs străin ce se mai afla în abundenţă în alimentarele româneşti erau inenarabilii şi inubliabilii creveţi de Phenian. Hrana comunistă prin excelenţă, aş zice: dintr-o cutie de carton ieftin scoteai un pumn de discuri sidefii pe care, dacă le aruncai în ulei încins, numai ce sfîrîiau şi ţac! - îşi măreau de şapte ori volumul. Un castron de scovergi de-astea, un pahar de apă de la chiuvetă şi gata, ai mai driblat o masă - cam acolo visa să ne-aducă Ceauşescu! De la mijlocul anilor ’90, în Coreea de Nord foametea deja s-a banalizat. Împotriva ei, regimul lui Kim Jong Il (fiul şi succesorul lui Kim Ir Sen) a luptat în pur stil bolşevic: dacă dai chix pe orizontală, distragi privirile pe verticală. Şi, în dispreţul milioanelor de malnutriţi din subordine, el a trimis în stratosferă un satelit - care transmite, 24 din 24, lozinci şi cîntece patriotice. De ceva vreme, nord-coreenii mănîncă poate mai puţin - dar sigur ascultă pe-ndestulate muzică angajată, revoluţionară! De săptămîna trecută, după SUA, URSS (’49), Anglia (’50), Franţa (’60), China (’64), Israel (’67), India (’74) şi Pakistan (’98), Coreea nordică a devenit a noua putere nucleară a lumii. Întocmai cum bărbaţii la asfinţit de virilitate îşi trag lîngă ei o puştoaică zurlie ca să arate că brîul e încă verde, mai nou dictatorii, cu cît ţara e mai debilă, cu-atît îşi dreg orgoliul cu o bombă atomică. Se pregăteşte Iranul. La pariu că dacă, prin absurd, Ceauşescu mai apuca cinci ani la Bucureşti, România ajungea înaintea Pakistanului pe listă. Deci, s-ar spune, Kim junior şi-a văzut visul cu ochii. E singurul comunist care, în dispreţul marxismului, şi-a succedat propriului tată; e singurul om cu burtică într-o ţară în care numai foamea îi mai face pe oameni să vadă - noaptea, în alt vis - se bogate.

Mai multe