Foaie verde Colosseum…
O fobie insuficient studiată este fobia unora de copăcei pe situri arheologice. Da, există cîteva specii cu rădăcini abile și păcătoase, de exemplu smochinul, care n-au ce căuta lîngă un zid instabil. Dar aș vrea ca plantele și chiar copacii să nu mai fie eliminate mecanic și funcționărește de pe siturile arheologice. Nu zic asta pentru că arhitectura se mișcă tot mai mult spre încorporarea de pereți verzi și arbori, ca în „turnul cu cedri“ din Lausanne, al lui Stefano Boeri. Mi se pare doar că zidurile antice nu sînt cu nimic mai autentice dacă nu au fir de iarbă pe ele. Și că plantele sînt o parte pozitivă din istoria ruinelor, atîta timp, bineînțeles, cît cercetarea academică e posibilă și vizita turistică sigură. Îmi vin în minte două situații la care se poate reflecta.
În Colosseum au fost identificate de-a lungul timpului aproape 700 de specii de plante, de la anemone și garofițe la ulmi, măslini și cireși. Loc este. Zidurile merg peste 50 m înălțime, circumferința e mai mare de 500 m. După ce, din secolul al VI lea, nu mai e folosit ca amfiteatru, și pînă prin secolul al XII-lea s-a creat aici un habitat cu mai multe microclimate – sus în partea de sud e una, jos în nord cu totul alta. S-au făcut șase analize serioase ale florei din Colosseum, începînd din secolul al XVII-lea (chiar dacă atunci, evident, fără terminologie linneană). O singură dată a scăzut numărul de specii identificate acolo sub 200. Una din cele mai solide cercetări este a unui doctor englez de la mijlocul secolului al XIX lea. Tipul scrisese deja o monografie a florilor din orășelul lui de lîngă Londra, Tunbridge Wells, și i s-a părut firesc ca pasul următor să fie o monografie a plantelor din marele amfiteatru roman. Deakin listează 418 specii: arbuști de capere și ilice, chiparoși, ciulini, nu știu cîte specii de graminee, de leguminoase. Sînt anii în care un sculptor american călător la Roma notează că toată lumea are o masă făcută din fragmente de marmură adunate din ruine și un ierbar cu flori uscate de pe situri celebre.
Una din consecințele, mai degrabă ignorate de istorici, ale unificării Italiei a fost curățarea drastică de plante a Colosseumului. Roma, capitală a unui nou stat din 1871, începe recuperarea unor simboluri naționale. Deakin a murit cîțiva ani după asta, neconsolat. În cartea lui, spunea că vegetația trebuie înlăturată dacă amenință realmente monumentul, altfel nu – ar însemna să distrugi lecția pe care o asemenea ruină „e menită să o dea spiritului nostru“. Chiar înainte de marea pliveală a terminat și contesa Elisabetta Fiorini Mazzanti un studiu al florei din Colosseum. Și ea e ultragiată personal de toaletarea amfiteatrului, zicînd că „lăcomia arheologilor a distrus totul“. Plini de regrete de cîte ori se mai tăia vegetația sînt în general pictorii din secolul al XIX-lea, ca Turner, care ne-a lăsat un Colosseum foarte verde din 1819.
Un prieten fără voie al plantelor e Mussolini, care pune să se sape pentru prima oară subteranele spectaculoase ale Colosseumului, ceea ce adaugă deodată habitatului 6 m de adîncime (măsurînd de la nivelul arenei). Asta e în bună măsură cauza pentru care numărul speciilor din Colosseum se menține încă ridicat, în ciuda bugetului pentru erbicide. Ultima cercetare, încheiată în 2000, a folosit pentru acces tot felul de schele pentru restaurare pe care cei dinainte – și, probabil, contesa mai puțin decît toți – nu prea au avut șansa să le folosească. În raportul publicat de La Sapienza cu Roma Tre se prezintă 242 de specii: 168 în hipogeul răcoros și umed, extrem de puține în etajele superioare. Cîteva din plante sînt foarte rare în Roma, sau chiar absente, cum ar fi anumite specii de asfodel. De altfel, în Colosseum au fost dintotdeauna atestate plante ciudate și s-a presupus că semințele lor ar fi ajuns prima oară acolo în blana și stomacul animalelor exotice livrate pentru spectacole. S-ar putea ca Charles Dickens să fie însă mai aproape de adevăr cînd scrie, în niște note de călătorie, despre semințele aduse de păsările care cuibăreau în Colosseum. Ce cartier rezidențial mai bun se poate închipui pentru păsăret – inclusiv cel migrator – decît în nenumăratele arce și nișe ale amfiteatrului din depresiunea liniștită dintre colinele Esquilin și Palatin?
Un alt exemplu, de la capătul celălalt al lumii, este Ta Prohm, complexul monastic budist – de fapt, un mic orășel – de secol XII, din parcul arheologic Angkor (Cambodgia). În anii ’50, École Française d’Extrême-Orient a luat decizia (la recomandarea lui Malraux) ca Ta Prohm să rămînă exact așa cum fusese redescoperit, adică înghițit de junglă. Azi sînt prezente pe sit 153 de specii de copaci, destui din ei de peste 40 m. Mulți banyani și „copaci-burete“ cresc pur și simplu deasupra altarelor și pavilioanelor, răsucindu-și rădăcinile aeriene pe lîngă bodhisattva și prin galeriile de gresie și laterit roșu decorate cu legende ale budismului mahayana. Complexul cambodgian e gestionat de o agenție a Ministerului Culturii indian (Archaeological Survey of India), care a făcut un plan de conservare de 5 milioane $ pentru a preveni deteriorarea sitului fără înlăturarea vreunui arbore, considerînd că trunchiurile și rădăcinile lor sînt de-acum o parte integrantă a arhitecturii antice. Bineînțeles, e o soluție valabilă pentru o minoritate cu totul restrînsă de situri și nu vrem ca nici o creangă să amenințe o cheie de boltă. Dar celor ce taie ultimul copac de pe un sit arheologic, responsabil pentru ultimul petic de umbră pentru turiști, și celor ce umplu vermorelul cu erbicid cu mult aplomb, ca țoiul de țuică, le-ar prinde bine o îndoială în plus.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons