Flori de primăvară

A venit primăvara! Răsar ghioceii, zambilele, freziile, lalelele… Răsar cel mai mult prin piețe, aduse din Olanda sau de pe alte meleaguri, dar răsar. Din solul autohton se ițesc, la anotimp sorocit, și „curriculalele“. Cu „rr“. Abia au ieșit pe piață programele de gimnaziu și ministerul de resort ne promite, cu generozitate, altele pentru la anul, un curriculum „mai trainic și mai frumos“, precum zice cîntecul pe care-l cîntam în copilărie. E drept că cel de acum a dospit în grabă sub stratul de zăpadă al lungii noastre ierni educaționale. Dar cel de la anul…

Dau o raită prin presă și regăsesc aceleași văietături: de revizuit, s-a revizuit, dar nu prea s-a schimbat nimic. Ba nu. Prin nu știu ce miracol, noua programă de română pentru gimnaziu întrunește sufragiile nu știu cărui comentator. Cică ar fi cît de cît mai în ton cu vremurile pe care le trăim – prin asta înțelegîndu-se secolul XXI, „secol mare și luminos între toate, menit a schimba fața lucrurilor pe pămînt“, precum zicea Ion Ghica, în prefața la Scrisori către V. Alecsandri, despre confratele ceva mai vîrstnic deja, veacul al XIX-lea.

Mă număr, din fericire sau din păcate, printre cei care mai știu cîte ceva despre chinuitul travaliu al acestei faceri. Ba că programele de română n-ar fi în acord cu cele mai recente cuceriri ale științei gramaticești, ba că ar arunca peste bord zestrea tradiției, înlocuind lecturile literare cu… SMS-ul! Construcția unei programe școlare e amarnic subiect de dispută, iar cînd materia de predat nu se cultivă și în Olanda, disputele urcă la superlativ.

Nu-i vorbă, fiecare își are dreptatea lui. M-am canonit și eu, ca Trăsnea al lui Creangă, cu exercițiile în care trebuia să hotărăști dacă cutare construcție sintactică e sau nu e element predicativ suplimentar sau să arăți căreia dintre cele șase forme de reflexiv aparține cutare ocurență textuală. Iar sfînta sfintelor, autoritatea supremă, un fel de Curte Constituțională a limbii române, era vechea gramatică a Academiei, despre care se spunea, pe la colțuri, că e o fabuloasă colecție de reguli, de excepții, de excepții de la excepții ș.a.m.d. Acum avem o nouă gramatică a Academiei, un nou far călăuzitor, a cărui lumină penetrează mult mai adînc în interstițiile limbii pe care o vorbim. Rămîne, totuși, de văzut ce-ar fi să se vrea să se întîmple printr-o programă școlară de gimnaziu: să se facă lumină sau să se facă oameni?

Cam la fel stau lucrurile, deși aparent pe dos, și în cazul literaturii. Aici nu s-a mai imputat menținerea unei paradigme științifice învechite, ci, dimpotrivă, renunțarea parțială la practici și la concepte consolidate de-a lungul vremii. De ce atîta insistență asupra unor forme de comunicare utilitară, în dauna celei beletristice? De ce eludarea unor noțiuni teoretice consfințite prin tradiție? De ce permisivitatea exagerată față de texte din literatura universală? În fond, dilema rămîne însă aceeași: încotro îndreptăm reflectorul? Către domeniul aflat în gestiunea didactică a disciplinei de învățămînt sau către elevul supus actului de instruire?

Programele se (mai) schimbă, disputa rămîne. Acum cîteva zile, o profesoară de română a comis imprudența de a posta pe net un „autodenunț“, prin care declara că ea nu mai vrea să-i predea morțiș pe Eminescu sau pe Creangă. Un teribilism care se pare că era să o coste scump, fiindcă la scurt timp a fost nevoită să explice, public, ceea ce altminteri era evident din capul locului. Anume că nu-și declarase nicidecum desconsiderarea scriitorilor noștri reputați, ci doar focalizarea atenției asupra elevilor, asupra nevoilor lor de instruire și a modalităților de a le satisface.

Pe scurt, eu cred că ar trebui să ne scoatem din cap, cel puțin pentru ciclul gimnazial, ideea de „studiu“ al limbii și al literaturii și să punem în loc ceva de genul „aproprierea“ limbii și, respectiv, „explorarea“ literaturii. Nu vrem să „producem“, la 14-15 ani, nici minilingviști, nici critici literari in spe. Dar ne-am bucura să putem forma adolescenți capabili să înțeleagă textele pe care le citesc, indiferent de ce natură, capabili să se exprime coerent și elegant fie în vorbire, fie în scris și doritori și apți de lectura scrierilor literare de tot soiul.

Despre excepționala valoare formativă a lecturilor beletristice am tot scris. Mă opresc acum, în treacăt, asupra celeilalte componente majore a materiei de învățămînt specifice nouă, românilor. De ce e nevoie ca elevii să învețe să vorbească și să scrie bine românește?

Răspunsul pe care îl auzi de regulă la o asemenea întrebare este unul de ordin fie politic, fie social. Prima versiune, urcînd spre vremurile actuale încă de la pașoptiști, face din cultivarea limbii nu doar o necesitate pesonală, ci și o datorie față de comunitatea căreia îi aparținem: „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!“ Cea de-a doua versiune dă utilizării limbajului statutul unei cărți de vizită a utilizatorului: „Arată-mi cum vorbești, ca să-ți spun cine ești“. Ca, de pildă, în Pygmalion al lui G.B. Shaw. Ambele variante sînt corecte. De-ar fi, însă, numai atît.

Fără a fi adeptul „relativismului lingvstic“, potrivit căruia mentalul nostru este captiv limbii pe care o vorbim, am totuși rezerve majore față de capacitatea de gîndire a unui ins cu un vocabular activ de cîteva sute de cuvinte. Mă îndoiesc că cineva străin de proprietatea termenilor pe care îi vehiculează va fi capabil de a formula idei cu miez. Mi-e greu să cred că o persoană cu o sintaxă contorsionistă va putea gîndi limpede și eficient. După cum am dubii că un ins cu un repertoriu monocord de opțiuni stilistice va face față varietății de situații de comunicare pe care viața ni le aduce dinainte la tot pasul.

Învățăm să vorbim și să scriem ca să putem gîndi și interacționa cu semenii. Ce-i așa greu? 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.