Fiscul şi moartea unui automobil
Ca mai toţi cetăţenii din ţara asta, am avut şi eu o aventură abracadabrantă cu pomenita instituţie. Odată, demult, am avut un Opel Ascona, la mîna a treia, strîmb pe dedesubt de la un accident făcut de un proprietar anterior. Era prima mea maşină, dar asta n-are nici o importanţă. În 1997 am vîndut-o. I-am dat-o unui băiat care se ocupa de asemenea intermedieri. În vreo zece zile a găsit pe cineva care a cumpărat-o. Eu nici nu l-am cunoscut pe cumpărător. De la intermediar am primit un act de mînă, cum se făcea pe atunci, în care scria că eu i-am vîndut maşina lui „Rangă Ion, domiciliat pe strada Spartachiadei...“, în sectorul 6. Am semnat şi eu actul, am luat un exemplar şi, cu banii, i-am dat cartea de identitate a maşinii, am făcut copii şi tot ce mai era necesar. Omul mi-a spus că trebuie să iau o dovadă de radiere de la Poliţie (atunci era pe Udrişte), cu care să-mi închid rolul la serviciul local de impozite. Multe hîrtii şi multe drumuri, chiar şi cînd vînzarea se face prin intermediar. Aşa era pe atunci şi aşa e şi acum.
Între timp, mi-am cumpărat o altă maşină. Peste cîţiva ani, am primit însă o înştiinţare că nu mi-am plătit impozitul pentru vechiul Opel Ascona. Nedumerit, m-am dus să clarific problema. Le-am explicat funcţionarilor că nu mai am acea maşină. Era deja prin 2001. Am luat o nouă dovadă de la Poliţie şi le-am prezentat-o. Mi-au spus că vor regla situaţia.
Dar după alţi cîţiva ani, cînd am vrut să înregistrez o nouă maşină, am avut surpriza să descopăr că Opel-ul era încă în scripte. Stătea acolo, pitit la dosar. Şi iarăşi aveam bani de dat. Nu puteam să fac actele noii maşini dacă nu eram la zi cu plăţile. Mi s-a spus că, oricum, chiar dacă reclam, pînă se lămuresc lucrurile, tot trebuie să plătesc. Am dat banii ca să nu mai pierd timpul. Reclamaţie n-am făcut, e vina mea, dar deja eram obosit de toată povestea. Ştiam că trebuie să fac ceva, dar nici nu mai ştiam exact ce, aşa că am tot amînat rezolvarea. Nu mă mai simţeam în stare să mă cert cu funcţionarii.
Prin 2009, cînd am mers din nou acolo, Opel-ul era bine mersi. Dar n-am mai fost surprins, doar ştiam. Şi înţelesesem prea bine că de moarte şi de impozite nu poţi scăpa. Am explicat din nou toată povestea. Trecuseră deja 12 ani de cînd îl vîndusem. M-au plimbat pe la mai multe etaje, birouri şi ghişee. Castelul lui Kafka. Şi-au exprimat înţelegerea, dar m-au pus din nou să plătesc toate restanţele. Prieteneşte, mi-au spus şi că n-o să primesc banii din urmă, probabil, niciodată. „Cum să fac totuşi să nu mai plătesc în viitor?“ i-am întrebat exasperat. Pentru asta – mi-a spus o doamnă binevoitoare – trebuia să le aduc de la Poliţie o adeverinţă. Dar mai adusesem, nu una, mai multe. Nu aveam de gînd să iau din nou birocraţia de la Udrişte în piept. Mi s-a părut mai sănătos să ignor problema pînă cînd vor veni cu portăreii la uşă. În momentul ăla, mi-am zis, o să merg cu ei pînă în pînzele albe, pînă la proces.
Ei bine, zilele trecute a venit momentul ăla. Am primit prin poştă tot felul de somaţii, titluri executorii şi ameninţări cu blocarea contului. Aveam de plătit, pe lîngă impozitele şi penalităţile adunate cu anii pe maşina fantomă, şi nişte amenzi de circulaţie pe care, de fapt, le achitasem, la vremea lor. Noroc că păstrasem chitanţele. De data asta m-am dus hotărît să fac scandal. Birourile erau schimbate. Se foloseau bonuri automate de ordine, existau persoane care te consiliau încă de la coadă, explicînd oamenilor ce acte le trebuie pentru fiecare problemă. Cu amenzile s-a rezolvat imediat. Le-au anulat. Despre impozite însă, după alte multe discuţii, reieşea din nou că aş fi bun de plată. Şi iarăşi mi s-a spus să aduc adeverinţă de la Poliţie şi, mai mult, să încerc să obţin dovezi de la proprietarii ulteriori ai maşinii, că şi-au plătit impozitele la zi.
Mai îndîrjit ca niciodată, am mers din nou la Poliţie, de data asta la noul sediu din Pipera, că între timp ţara şi instituţiile ei s-au schimbat. Acolo mi s-a dat o nouă copie a certificatului de radiere şi o adeverinţă oficială în care se povestea istoria maşinii, aşa cum figura în evidenţele Poliţiei. Numele noilor proprietari nu mi le-au dat însă, pe motiv că erau date personale. Dar eu ştiam de Rangă de pe Spartachiadei, cel care figura în actul de vînzare. Mă întrebam dacă omul o mai fi existînd, dacă maşina o mai merge...
După adevărate investigaţii „jurnalistice“, i-am găsit numărul de telefon. S-a mirat grozav de povestea mea. La rîndul lui, vînduse maşina de multă vreme unui tip pe nume Hîrleţ, de pe strada Odgonului, din acelaşi cartier. Mi-a spus că, pînă la un moment dat, tot vedea maşina prin zonă. Dar nu mai ştia cum să dea de Hîrleţ.
În cele din urmă, am găsit şi numărul lui. L-am sunat. Avea o voce iscoditoare. Dar mi-a recunoscut numele din cartea de identitate a maşinii. Dăduse automobilul la fier vechi, de vreo şase ani. M-am întîlnit cu el. Un tip de vreo 55 de ani, cu ochelari, chelie şi coadă la spate. Mi-a făcut copii după toate actele pe care le avea, chitanţe pentru impozite, acte de vînzare-cumpărare, act de radiere, cartea maşinii. Eu i-am dat o sticlă de vin pentru deranj. Am înjurat amîndoi de primărie şi de autorităţi. Mi-a spus că, din experienţa lui, ai sau n-ai dreptate, în asemenea locuri trebuie să mergi de fiecare dată cu gura mare. Mi-a povestit şi despre ultimii ani de viaţă şi despre decesul fostei noastre maşini. A ajuns la fiare vechi pe propriile roţi, cu propriul motor. Ce maşiiiină! Mi-a mărturisit că la adîncile ei bătrîneţi, începuse totuşi să aibă un mare defect: „Trăgea cam multă benzină, domnule, cît ai zice peşte, te trezeai cu rezervorul gol.“
În sfîrşit, înarmat cu toate acele acte, m-am întors la serviciul de taxe şi impozite, precum contele de Monte Cristo. Am mers fix la aceeaşi funcţionară. S-a mirat de mulţimea hîrtiilor şi dovezilor pe care i le-am pus pe masă. Mi-a spus că, de fapt, n-ar fi fost nevoie decît de actul de la Poliţie. Ca să vezi... A trebuit să meargă totuşi la un şef, ca să-i dea aprobarea să mă scoată din evidenţă. Mi-a dat un act la mînă cum că automobilul a fost radiat. M-a sfătuit să-l păstrez bine, că cine ştie, la anul...