Finala Cupei Mondiale

Ce te faci cînd pe un canal TV e finala masculină de la Wimbledon, iar pe alt canal TV e finala Cupei Mondiale la fotbal? Cum se iese din dilema asta? 

Nu „te faci“ nimic, pentru că adevărata finală de la Wimbledon avusese loc ceva mai devreme, în semifinale, între Djoko şi Nadal. Şi uite-aşa lucrurile s au aranjat de minune! Sigur, nu întreabă nimeni şi despre posibila suprapunere cu cea mai spectaculoasă etapă a Turului Franţei de pînă acum, cea pe pavatele dinspre Roubaix, dar şi acolo organizatorii au fost prevăzători, finalul a fost programat cu aproape o oră înainte de primul fluier de pe Lujniki. Oricum ar fi fost, însă, fotbalul ia tot. Nu are rival. Croaţii au ieşit mult mai mulţi pe străzi pentru finala pierdută a Naţionalei lor decît au ieşit sîrbii pentru cea cîştigată a lui Djokovic. Sigur, situaţiile nu se aseamănă. Dar nici cu fotbalul nu se compară nimic. Pentru că, într-un soi de mimetism planetar, majoritatea omenirii s-a încolonat în a vibra cu evenimentele din acest sport, care de altfel nu mai e de mult doar un sport. Mondialul din Rusia a semănat cu un serial summit al mai-marilor lumii. Şi dacă SUA se califica nu mai era nevoie de Helsinki pentru ca eminenţa roşie şi zglobiul oxigenat să-şi toarcă vorbe de dragoste la ureche. Aşa, s-au giugiulit doar Macron şi cu regina îmbrăţişărilor, Kolinda, preşedintele Croaţiei, care a reuşit să strîngă la pieptul ei plouat zdravăn rîurile de sudoare ale tuturor fotbaliştilor. Şi pe toate le-am văzut în amănunt, inclusiv umbrela deschisă doar pentru Putin într-un fel de a spune: „La o adică, vă arunc pe toţi peste bord!“ Asta face fotbalul. Hipnotizează. Restul sporturilor au rămas doar sporturi. Refugii pentru purişti şi pentru cei care n-au chef să se amestece cu mulţimea. De fapt, lumea ar trebui să se conformeze realităţii. Infantino ar trebui chemat la G7. Şi să nu ziceţi că am dat în mintea copiilor!…