Filozofia erudiției

Colegului meu comparatist, Tatu Norbu, i s-au adus niște acuzații grave la ultima evaluare instituțională: că și-ar fi mistificat CV-ul și lista de publicații, că ar fi indus în eroare administrația academică privitor la activitatea lui științifică etc. Episodul ne a consternat pe toți, întrucît profesorul Norbu trecea, dintotdeauna, drept unul dintre cele mai erudite personaje din Universitate. Cita, competent, din mari nume ale filozofiei, istoriei și literaturii la orice oră din zi și din noapte. În studenția mea, îl avusesem lector la un curs de teatru antic, unde ne impresionase pe toți cu vastele sale cunoștințe. Cum ajunsese oare să fie incriminat pentru impostură la sfîrșitul carierei? L-am căutat, sperînd să-mi ofere niște explicații, în virtutea bunei noastre relații. Mi le-a oferit, am avut sentimentul, cu un oarecare amuzament. „Codrine“, și-a început el confesiunea, „mă doare, completamente, la bască, de rezultatele acestei evaluări. La anul ies oricum la pensie. În plus, fie vorba între noi, odată și-odată, adevărul trebuia să iasă la iveală…“ „Care adevăr?“, l-am întrerupt speriat. A rîs. „Dragul meu, adevărul este chiar cel comunicat de hîrțogarii academici: mi-am mistificat activitatea de cercetare, așa-zisele informații epocale, savantlîcul, biografia, tot! Existența mea e o farsă de la A la Z. Nu puteam să mor cu minciuna în spate! Mă bucur că accidentul deconspirării s-a petrecut înainte de ieșirea din sistem. Nu vor fi consecințe punitive, iar eu, în sfîrșit, voi savura cîțiva ani de sinceritate…“

Văzîndu-mă, pesemne, pietrificat, Norbu a adăugat: „Mi-ai fost student și n-aș vrea să-ți distrug, printr-un prost exemplu, ierarhia valorilor. Nu sînt un ticălos și nici măcar un individ neînzestrat intelectual. Dacă te gîndești numai la amănuntul că, atîtea decenii, am fentat o lume întreagă, cea universitară, și tot aș merita un premiu pentru inteligență excepțională. Nu-ți schimba deci părerea despre mine! Recunosc că o anumită tulburare a perspectivei tuturor asupra mea va rămîne cumva inevitabilă. Este prețul adevărului, pe care trebuie să-l plătesc. Adevărul care, da, mă face liber, însă mă și articulează la imagine. Orice ar fi totuși, repet și vreau să se rețină: nu sînt un ticălos, ci un oportunist sclipitor! Un ins care, din lămîile aruncate de viață, s-a priceput să prepare o limonadă sofisticată… Nebunia a debutat în liceu cînd, în postură de elev la profilul uman, am studiat și o materie neobișnuită pentru programele de învățămînt ale vremurilor respective – literatură universală (domeniul care, de altfel, mi-a devenit profesie mai tîrziu). Nu existau cadre didactice specializate pe asta. Orele erau predate de directoarea școlii, care deținea de fapt încadrare pe limba rusă. Nu știa nimic. Îi trăgea doar cu scriitorii ruși. Manualul? Și el, o mizerie stalinistă! Numai revoluționari, numai luptători pentru dreptate socială. Ce mi-am spus? Hai să ridic puțin nivelul orelor de universală! Ca atare, am început să inventez nume de scriitori europeni și, mai ales, de critici, toți, chipurile, foarte importanți…“

„Scriitori inventați?“, am intervenit din nou, complet bulversat. „De la primul la ultimul, prietene! În ochii tuturor, eu citeam acasă o literatură formidabilă, inaccesibilă muritorilor de rînd. Directoarea a căzut pe spate de fericire. M-a declarat cel mai bun elev al liceului, m-a umplut de premii și distincții. Credea, sincer, că eram un geniu. Nici nu mai preda, practic, literatură universală. Intra la oră și zicea: Ia spune-ne, Norbu, cum mai stă treaba cu teoria franceză! I-a influențat și pe ceilalți profesori, care aproape îmi dădeau 10 fără să mă asculte. Am terminat ca șef de promoție. Evident, nu puteam să urmez decît o carieră în literatură universală. La Facultatea de Filologie, mi am diversificat repertoriul. Am inventat literaturi, filozofii și istoriografii paralele – anglofone, francofone, rusofone etc. Citam din ele cu o competență sfidătoare. Profesorii m-au iubit nebunește. Din nou, șef de promoție! Bonus – cariera universitară! Apoi, v-am luat pe voi la aburit, pe studenți. Mamă, ce vă mai plăceau referințele la anticii ăia despre care vorbeam și care nu existau în realitate! Mi am împopoțonat CV-ul cu lucruri fantasmagorice, dar seducătoare. Toți le au înghițit, decenii la rînd, fără să crîcnească și m-au promovat accelerat. Am primit lauri peste lauri pentru activitatea mea singulară, de erudit fenomenal. Nu-ți ascund că mi-am cucerit și soția (o fată care, altfel, nu s-ar fi uitat la mine!), inventîndu-mi un arbore genealogic nobiliar. Și azi crede că sînt un stră-stră-strănepot de-al Amiralului Nelson, rătăcit prin Valahia. Nici unul nu v-ați îndoit de onestitatea mea. Mă rog, mai nou, a apărut șmecherașul ăsta de Google care, în doi timpi și trei mișcări, a dat în vileag, se pare, falsitatea narațiunilor mele academice. Nu-i nimic! Cum spuneam, mă bucur! Finalmente, am ieșit la lumină…“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.