Filmul documentar şi înfăţişările socialului
Astra Film Fest a ajuns la maturitate. Soţii Budrală au reuşit să-şi crească acest copil de suflet dimpreună cu copiii lor şi să aducă astfel la liman una dintre cele mai frumoase şi de succes "asociaţii familiale" din România. Căci, cu riscul de a supăra instituţiile care au sprijinit şi pe cele care ar fi trebuit să sprijine acest festival, trebuie spus că el a fost şi a rămas opera familiei Budrală şi a cîtorva prieteni apropiaţi. Drept care şi are o structură mai aparte printre festivalurile de gen, este străbătut de imperfecţiuni şi surprize de ultim moment, dar toată lumea se simte ca acasă. Şi, probabil datorită acestei atmosfere deosebite, găseşti aici de fiecare dată somităţi ale domeniului pentru care ar fi necesare zile bune de aşteptare pentru a le smulge o audienţă de cîteva minute la ei în ţară. Aici îi întîlneşti în sală şi poţi să stai de vorbă cu ei oricînd şi (aproape) oricît la video-barul din hol, la o plimbare prin Sibiu sau în serile (şi nopţile) lungi de discuţii din barurile oraşului. Poţi să întîlneşti şi antropologi renumiţi, unii dintre ei deveniţi prieteni nelipsiţi ai festivalului. Şi, de anul acesta, dincolo de entuziaştii "studenţi la antropologie" - nelipsiţi de la toate ediţiile precedente - poţi întîlni şi un public larg şi divers, din toate categoriile de vîrstă ale Sibiului, precum şi din Thailanda pînă în Canada. De data aceasta, tuturor acestora li s-au alăturat şi o serie de documentarişti români, adunaţi de către organizatori în vederea unei binevenite retrospective a filmului documentar din ţara noastră. Ocazie şi pentru realizatori, şi pentru public, de a privi documentarul domestic în oglinda celui de aiurea, de a compara şi de a se întreba. Ocazie şi pentru mine de a mă întreba din nou de ce oare, se pare, nu prea ne iese această încercare, de ce, parcă, nu reuşim "să vedem socialul"? Dinspre partea ştiinţelor sociale, a "antropologiei vizuale", cele cîteva filme realizate de sociologi/antropologi români şi prezente de data aceasta în festival par a nu fi descoperit încă filmul, limbajul sui generis al imaginii, astfel încît nu poţi să nu te întrebi, după ce le-ai privit, de ce nu s-au gîndit autorii să scrie mai degrabă o carte sau un articol? Filmul antropologic clasic este, desigur, (şi) un document, dar un document vizual, un document în care vizualul oferă o informaţie ce se revarsă mult dincolo de cuvinte şi, ca atare, trebuie (cu)prinsă în imagini. Vizualul acestor filme din festival nu adaugă însă nimic la informaţia şi interesul interviurilor realizate în cadrul unor "terenuri antropologice" mai mult sau mai puţin aprofundate. Dinspre partea cealaltă, a profesioniştilor documentarului, au fost cîteva filme "bine făcute", mai ales cele din familia filmelor "academice" - şi pe care îţi vine să le numeşti "didactice", într-atît este de evident că au ceva de spus şi ţin să ţi-o spună clar şi precis. Foarte bine, nu am nimic de obiectat, decît, poate, faptul că sînt perfect previzibile şi mă cam plictisesc... Nu despre ele este vorba. Mă refer aici doar la abilitatea documentarului de a privi socialul şi de a-l face astfel să se vadă, de a-l face "vizibil" şi pentru ceilalţi, pentru noi, publicul, dincolo de ceea ce se vede atunci cînd "îţi arunci ochii". Din acest punct de vedere, ceea ce ne arată filmele documentare româneşti sînt însă mai degrabă evenimente sau personaje, alese de cele mai multe ori pentru excepţionalitatea, nu pentru reprezentativitatea lor. Fie că este prezentat în cheie dramatică sau bufă, socialul acestor filme este, de regulă, unul spectaculos - periculos de apropiat, uneori, de faimosul jurnal de la ora cinci al nu mai puţin faimosului PRO TV. În consecinţă, este şi rămîne un social anecdotic, mai mult sau mai puţin bine "pus în scenă" de către regizor. Majoritatea filmelor nu fac astfel decît să-ţi arate un copac mai aparte, cu "ciudăţenii", fără să te ajute să vezi pădurea din jur. Altfel spus, le lipseşte a treia dimensiune a imaginii, rezumîndu-se adesea la o "găselniţă pe sticlă", mai mult sau mai puţin şocantă. Nu vreau să spun prin aceasta că documentarul social ar trebui să (sur)prindă doar banalul reprezentativ. Un story bun este totdeauna important. Mai important este însă ce faci cu el. Iată, de pildă, povestea din Angelmakers, a lui Astrid Bussink: prin anii 1920, nişte unguroaice exasperate de soţii lor s-au apucat să-i otrăvească cu arsenic, reuşind să trimită pe lumea cealaltă peste o sută cincizeci de bărbaţi. Practica s-a extins şi a ajuns, se pare, şi pînă prin părţile Zalăului. Ce vreţi mai spectaculos decît atît? Evenimentul este povestit însă peste optzeci de ani, fără a cădea în spectaculos, în film poliţist sau dramă şi, în primul rînd, fără a rămîne în anecdotic, oricît de bogat ar fi acesta. Tuşele de umor şi de tragic sînt alternate cu o artă desăvîrşită, personajele sînt grăitoare, vorbind despre ele şi despre viaţă în general, astfel încît vezi mult mai mult şi mai departe de satul pierdut din pusta ungară unde a început totul, şi unde este filmat totul. Aproape că vezi întrupîndu-se statisticile faimoase care ne spun despre unguri că sînt campionii europeni ai divorţului şi ai suicidului, începi să înţelegi ce vor să spună aceste cifre pe care le-ai învăţat la şcoală sau le-ai aflat din reviste. Iar cînd te uiţi la întrunirile cercului de dans al femeilor din acest loc unde nu s-a întîmplat nimic, parcă începi să pricepi despre ce ar fi vorba şi în prezent - şi te trec fiori pe şira spinării! Dar nu pentru multă vreme, căci firul narativ al filmului are grijă să relativizeze totul: într-un fel, asta-i viaţa! - ne sugerează aceleaşi personaje feminine din film. Asta-i viaţa? - nu putem să nu ne întrebăm noi. Povestea filmului ne poartă astfel din anecdotic prin social, în cel mai pur existenţial şi înapoi. Nu pentru că şi-a propus vreun tur de forţă, cine ştie ce demonstraţie extraordinară, ci pentru că, pur şi simplu, aşa-i viaţa! Dacă ştii să o priveşti...