Filme bune cu maşini proaste

11 iunie 2014   TÎLC SHOW

Am văzut serile trecute la TVR2 un film iranian, Delbaran, făcut în 2001 în regia lui Abolfazl Jalili, un vechi reprezentant din noul val al cinematografiei iraniene. Un film pe cît de sec, pe atît de impresionant, despre un băiat afgan refugiat în Iran în urma războiului din ţara sa. Băiatul găseşte de lucru la un fel de service auto, pe o şosea care traversează aridul podiş iranian. Terenul e uscat şi la fel sînt şi oamenii. Sărăcia e prăfoasă şi fără speranţă. Cu toate astea, oamenii se descurcă. Un fel de laitmotiv al filmului sînt maşinile vechi care se strică. Mecanicii pleacă să remorcheze cîte o maşină rămasă în pană pe şosea, dar pînă să ajungă acolo, rămîn în pană cu propriile maşini. Merg cîte trei sau chiar patru oameni pe o motocicletă care uneori nu porneşte. Totul pare din altă lume, de pe o planetă a mizeriei. Dar, de fapt, nici pe la noi lucrurile – prin anii ’80 sau ’90, dacă nu şi mai tîrziu – nu erau cu mult diferite. Cel puţin în privinţa mijloacelor de transport.

La ţară, nici măcar nu se putea vorbi de camionete Toyota, cum era cea din filmul iranian, ci de mult mai prăpăditul Aro. Iar Dacia devenise un fel de blestem naţional. Ne aducem încă bine aminte cum prin anii ’90 erau deja multe maşini străine, dar majoritatea la mîna a doua sau a treia – nişte hîrburi. Maşina cu capota ridicată, de pe marginea drumului, era o imagine cît se poate de obişnuită (astăzi e mult mai rară). Ca şi iranienii din filmul pomenit, şoferii şi mecanicii români învăţaseră să improvizeze şi să se descurce în tot felul de situaţii. 

Era o vreme cînd se vorbea de un legendar test al pisicii. El consta în închiderea unei pisici într-o maşină nouă. Se presupunea că într-un automobil bun, care stă pe loc, cu aerisirea închisă, nu trebuie să intre aer. Valoarea maşinii se putea stabili în funcţie de timpul scurs pînă cînd pisica începea să dea semne de sufocare. Cu cît se sufoca mai repede, cu atît maşina era mai bine izolată şi, deci, mai bună. Se spunea că testul e totuşi posibil numai la maşini foarte bune. Ei bine, un amic al meu a făcut testul ăsta, involuntar, nu cu o pisică, ci cu un mare cîine-lup. Pentru că nu era cuminte şi îl deranja în timp ce făcea un grătar, l-a închis în Dacia 1300 pe care o avea în curte. Nu numai că animalul nu s-a sufocat, dar peste cîteva minute reuşise să iasă din maşină şi mişuna din nou prin curte. Uluit, amicul a verificat portierele şi geamurile. Toate erau închise. Într-un tîrziu, a priceput că în podeaua maşinii era o porţiune de tablă ruptă şi ruginită, prin care cîinele a reuşit să iasă. Mai tîrziu, prin acea gaură de la locul din dreapta, dacă nu voiai chiar să frînezi ca în desenele animate cu Fred şi Barney, vara, la semafor, puteai măcar să-ţi răcoreşti picioarele scoţîndu-le afară, spre amuzamentul celor care vedeau scena din lateral. 

Un alt amic mi-a povestit cum, la un drum mai lung, i s-a rupt cablul de acceleraţie. Nu s-a împiedicat de atîta lucru. A deschis capota şi a legat o sfoară (avea întotdeauna aşa ceva la el) de tijele care merg spre clapeta de acceleraţie. A trecut sfoara pe sub capota motorului, pe care a lăsat-o întredeschisă, prinsă doar cu siguranţa, şi a băgat celălalt capăt în maşină, pe geamul deschis. Cînd voia să accelereze, trăgea de sfoară cu mîna. A mers aşa cîteva sute de kilometri.

Alteori, se rupea cablul de ambreiaj. Dacă păţeai asta la drum, nu mai puteai schimba viteza şi trebuia să mergi doar într-o singură viteză – a doua de obicei –, fără să opreşti. Nu puţini au trecut prin aşa ceva. De asemenea, scurgerea apei din radiator era o problemă la ordinea zilei. Vara, se completa cu apă de la robinet (trebuia să ai o sticlă la îndemînă). Nici sticla cu ulei de motor nu trebuia să lipsească din portbagaj. Şoferii mai vechi îşi aduc aminte de toate astea.

Clasică era şi faza cu ciorapul de damă, care putea înlocui cureaua alternatorului, în cazul în care se rupea şi n-aveai una de rezervă. Soţia îşi scotea dresurile, care, răsucite şi prinse bine în jurul fuliei alternatorului, funcţionau destul de bine pe post de curea. De fapt, vremurile astea în care sărăcia ne făcea îndemînatici nici nu sînt prea îndepărtate.  

În urmă cu vreo trei ani, nişte amici au închiriat seara o maşină din München. Pe drum însă, li se făcea tot mai frig şi încălzirea nu părea să facă faţă. Cercetînd maşina, au constatat că aerul rece de afară intra printr-o spărtură. Nu în tablă, ca în povestea cu cîinele, ci în plasticul de sub bord. Au dat telefon la firma de închirieri, dar era prea noapte şi prea frig ca să mai aştepte rezolvarea oficială. Avînd în bagaje nişte bandă adezivă, au folosit-o pentru acoperirea spărturii. Soluţia a funcţionat perfect întreaga săptămînă cît au folosit maşina. Dar vă spun eu, banda adezivă e bună şi pentru cazul în care loveşti şi rupi vreun spoiler pe care apoi trebuie să-l ţii „legat“ de maşină pînă ajungi acasă, ori dacă vrei să înlocuieşti vreun geam spart, cu o pungă de plastic transparentă. Se pare că învăţăturile astea sînt utile nu doar dacă te afli în Iranul profund sau în România de tranziţie, ci şi prin Germania cea tehnologizată şi civilizată. Dar numai celor care am apucat să trăim în anumite împrejurări ne trece prin cap să facem aşa ceva.   

Mai multe