Filigranele diplomelor doctorale
Înainte de Crăciun, am fost într-o comisie de selecţie pentru mobilităţi europene – de cercetare şi documentare – la doctoranzi. Deoarece bursele erau mai multe decît solicitările, atît eu, cît şi colegii mei examinatori am considerat interviurile nişte formalităţi. Urma să aprobăm toate finanţările, aşa încît discuţiile cu aplicanţii decurgeau într-o notă relaxată. Totuşi, la un moment dat, a intrat o doctorandă mai bosumflată. Şi-a prezentat proiectul, succint şi ostil, după care a tăcut, aşteptînd verdictul. Am întrebat-o cînd ar dori să plece (deplasarea studioasă va dura o lună din 2015-2016, la alegerea candidatului, şi se va desfăşura într-o universitate europeană de unde împricinatul trebuie să aducă, în prealabil, invitaţia academică). „Nu ştiu“, răspunse destul de sec domnişoara. Colega mea responsabilă cu partea administrativă a proiectului i-a adus lămuriri: „Puteţi oricînd – din ianuarie pînă în decembrie. Eu vă recomand primele luni, pînă în martie. Cred că e mai lejer.“ „Adică“ – observă ţîfnos aspiranta la doctoratură – „dumneavoastră mă împingeţi să plec fix în lunile cînd voi avea inspecţiile pentru definitivat (domnişoara este profesoară în învăţămîntul preuniversitar –
), ianuarie, februarie şi martie?“ „Nu vă împing la nimic, Doamne fereşte!“ se apără derutată examinatoarea. „Aveţi posibilitatea să mergeţi foarte bine şi în aprilie, mai sau iunie.“ „Adică“, reveni şi mai mîrîitoare tînăra cercetătoare, „dumneavoastră vreţi să-mi las clasele la şcoală chiar în mijlocul semestrului, în aprilie, mai, iunie?“ „Nicidecum!“ spuse colega mea, năucită de-a dreptul. „Duceţi-vă în vacanţa de vară, în iulie ori august!“ „Cum să mă duc atunci? Bibliotecile nu mai funcţionează şi, în plus, am şi io concediu.“ „Atunci, septembrie, octombrie, noiembrie!“ mîrîi, la rîndul ei, profesoara examinatoare. „Da, aţi gîndit excelent – la începutul anului şcolar şi în lunile cele mai grele de predare... Ştiu şi ce-o să spuneţi acum – decembrie! Ca şi cum n-am voie şi io, ca tot omul, să mă bucur de sărbători!“ Mi-am văzut colega scoţîndu-şi furibund celularul din geantă. M-am repezit să o imobilizez, convins fiind că intenţiona să i-l arunce în figură impenetrabilei doctorande. Abia după interviu m-a lămurit că nu dorea decît să sune la 112, după o dubă de la Psihiatrie.
Îi povesteam amuzat unui coleg incidentul, iar el – deloc destins – a comentat: „Dragul meu, asta e nimic pe lîngă întîmplările mele cu doctoranzi. Ascultă aici! Făceam parte dintr-o comisie de susţinere la Bucureşti şi, realizînd că nici candidatul, nici îndrumătorul care mă invitase nu dau semne de viaţă, măcar pe ultima sută de metri (în 24 de ore ar fi trebuit să ajung la ei!), cu privire la cazarea mea, pun mîna pe telefon. Nu l-am sunat pe conducătorul tezei (m-am jenat), ci pe doctorand. Pînă la urmă, organizarea era sarcina lui. Mi-a răspuns şi – ce să vezi? – părea căzut din cer. «Cazare?» mă tot întreba, de parcă aş fi fost bucureştean şi nu aflasem respectivul amănunt pînă atunci. Enervat, i-am zis că voi dormi în Gara de Nord, numai să-mi aducă o plapumă, întrucît sezonul rece începuse de mult. Au trecut secunde bune, aproape regretam că fusesem atît de dur, cînd, deodată, ştii ce-mi zice? N-ai să ghiceşti niciodată! «Domnule profesor, plapumă n-am, însă vă pot oferi două pături mai grosuţe...» Altădată, bătrîne, o pornisem deja – tot spre Bucureşti – şi, pe la Bîrlad, primesc telefon de la doctorandă. «Domnule profesor, aţi plecat?» «Da, fireşte», răspund. «Aoleu, doctoratul nu se mai ţine.» «Cum?» întreb şocat. «Păi, da, doamnele profesoare din Germania – ştiţi, teza a fost în cotutelă – nu mai ajung din cauza vremii. Nu mai zboară nici un avion, îmi pare rău, se anulează totul.» «Asta e, ce să facem», şoptesc distrus, rămîne pentru o dată ulterioară. Cobor la Bîrlad şi, după cîteva ore, iau ceva înapoi spre Iaşi. Pe la Vaslui, ţîrr – iarăşi telefonul. Doctoranda, plîngînd. «Sînteţi deja în trenul de întoarcere?» «Da.» «Vai, vă implor să reveniţi. Domnul rector a găsit o soluţie. Am renunţat oficial la cotutelă şi voi susţine în faţa părţii româneşti a comisiei.» Ce să fac, să distrug un destin? Cobor la Vaslui şi prind, cu chiu, cu vai, rapidul nocturn de Bucureşti. Dimineaţă, în Capitală, sleit de puteri, aflu teribila veste – renunţarea la cotutelă avea un caracter ilegal, aşadar doctoratul nu se putea ţine. În sfîrşit, omule, cea mai cruntă experienţă doctorală am trăit-o totuşi la Cluj. Îndrumătorul tezei m-a avertizat că individul la susţinerea tezei căruia veneam, era cam exotic şi, ca atare, să nu fiu prea surprins de anumite detalii. Sincer îţi spun, observaţia mi s-a părut stranie. Lucrarea mă impresionase prin calitate, iar organizarea evenimentului a fost, recunosc şi azi, strălucită. Candidatul nu arăta nimic ciudat în comportamentul lui, dimpotrivă, deborda de atenţie şi politeţe.“ Amicul meu se opri o clipă îngîndurat.
„Prezentarea“, reluă el imediat, „a generat ropote de aplauze. Uitasem complet de avertisment. Cînd am ieşit pentru deliberări, am rămas, nu ştiu de ce, puţin în urmă. Colegii din comisie intraseră deja în cabinetul de discuţii. Îl observ pe doctorand alergînd după mine. În simpaticul accent ardelenesc, îl aud zicînd un lucru ameţitor. «No, domnule profesor, numa’ o scurtă întrebare am pentru dumneavoastră. De cîte ori faceţi treabă mare pe zi?» Am intrat zăpăcit în cabinet. Observîndu-mă, colegii au izbucnit în rîs. «N-ai scăpat, ai? Te-a întrebat şi pe tine?!» Dragul meu, nu mă îngrozesc la gîndul că mi s-a adresat o astfel de interogaţie la un doctorat, chiar de către doctorand, şi nici că i-am dat toţi
-ului în cauză calificativul
, ci că eu i-am răspuns cu maximă precizie şi solicitudine. Cu maximă precizie şi solicitudine, dragul meu, cu maximă precizie şi solicitudine...“
Istoreme