Ficţiune şi adevăr
John Irving, romancier american, ne oferă, în New York Times Book Review, scuze în sprijinul lui Günter Grass, romancier german. Grass, laureat la Premiului Nobel pentru literatură, autor al Tobei de tinichea, a fost considerat, ani la rînd, conştiinţa morală a amnezicei Germanii postbelice şi a fost premiat pentru apelurile sale la conştiinţă de multe dintre victimele Reich-ului nazist, inclusiv de oraşul Gdansk din Polonia, care l-a făcut chiar cetăţean de onoare. Apoi veni dezvăluirea că, la frageda vîrstă de 17 ani, pe la sfîrşitul războiului, Grass a fost membru al Waffen SS, bandele criminale de ucigaşi care au fost condamnate in corpore în procesele de la Nürnberg. În umbra acestei dezvăluiri, Grass a scris un volum de memorii, intitulat Decojind ceapa, în care desface, foaie cu foaie, adevărurile şi ficţiunile ce-i compun viaţa, viaţa lui de scriitor. John Irving vine în apărarea lui Grass tocmai pentru că este scriitor şi pentru că viaţa unei atare creaturi este compusă obligatoriu din adevăr şi ficţiune. Grass contează, spune Irving, pentru că ficţiunea lui s-a aplecat profund asupra chestiunii vinovăţiei şi a conştiinţei, folosind uneltele scriitorului: imaginile şi personajele. Irving se simte dator faţă de Grass, ca scriitor, şi declară că nu va renunţa, în nici un chip, la prietenia şi admiraţia sa, pentru că dacă ar face asta, ar trebui să renunţe la propria operă. John Irving nu a fost nicicînd membru SS sau laureat al Premiului Nobel şi, deşi pare că pentru el miza este mai mică, scrisul este viaţa lui. A se dezice de Grass ar fi ca şi cum s-ar dezice de propria-i viaţă, aşa neprihănită cum pare a fi. Şi totuşi, aici este vorba de ceva mai adînc decît loialitatea şi cariera. Irving, un scriitor american, simte obscur că a fi scriitor poate să presupună un compormis moral de nerezolvat. Irving nu spune acest lucru explicit, dar scuzele sale sînt şi ele împănate de vinovăţie. Nu ştim - cel puţin eu nu ştiu - ce îi apasă conştiinţa, dar pot spune, din experienţa mea de scriitor, că unele dintre cele mai bune imagini pe care le-am produs au venit pe lume în detrimentul unor adevăruri, în parte sau pe de-a-ntregul. Nu toate adevărurile sînt la fel, desigur. A fi în SS nu e acelaşi lucru cu a spune că bunica era o baroneasă care creştea lebede pe lac, şi nu o ţărancă în vreun sat, care creştea porci. A-mi schimba filiaţia pentru a explica mai bine cine sînt (sau pentru mai marea desfătare a cititorilor mei) nu este acelaşi lucru cu a ucide pentru Hitler. Şi nici transformarea adevărurilor personale din raţiuni literare nu poate fi înlăturată prin convenţii literare. Poţi să le zici memorii, ficţiune, comedie, tragedie sau scribăleală, dar faptul încăpăţînat al ascunderii sau mascării adevărului rămîne. Se mai poate argumenta că scrisul însuşi este o transpunere denaturată, dacă nu chiar o trădare a experienţei, dar slăbiciunea unei astfel de gîndiri a fost demonstrată de cazuri precum cele ale lui Paul de Man şi Mircea Eliade, nişte jongleuri ai minţii care au încercat să-şi ascundă trecuturile fasciste în spatele unor chestionări inteligente despre cît de puţină încredere poţi avea în limbaj. John Irving a creat multe imagini simbolice minunate în ficţiunea sa plină de viaţă, dar moda lor s-a şters cu timpul. De fapt, imaginile poetice ale lui Günter Grass s-au ofilit şi ele, la rîndul lor, de la recentele dezvăluiri încoace. Într-un fel curios, dar deloc atipic, recursul la adevăr - atît la Grass, cît şi la Irving - este o încercare de a insufla o nouă viaţă ficţiunilor lor. Trucul nu funcţionează, nu numai pentru că adevărurile sînt de o atît de diferită gravitate, ci şi pentru că atunci cînd adevărurile ies la iveală, ficţiunea se veştejeşte precum o ceapă degerată. Acolo unde odinioară izvorau lacrimi, nu se mai află acum decît compost. traducere de Ioana AVĂDANI