Ficţionarul şi fiul său inexistent
În amintirea Magdalenei Boiangiu. Pentru prima oară în 17 ani ai Dilemei, redacţia începe un an fără ea.
Rezumatul unor capitole absente.
În Dilema veche din 15.10.09, ficţionarul a anunţat cititorilor săi fideli şi perfect existenţi că va pleca la Reykjavik, îngrijorat de cele întîmplate în viaţa fiului său inexistent. Grunna, logodnica acestuia, vicecampioană a Islandei la bridge, fusese internată în spital, urmare a unei grave depresii. Ficţionarul nu a mai efectuat acea călătorie. El a pus mai presus interesul naţional şi civic, luîndu-l în consideraţie şi pe cel personal. (Pentru a fi precişi, nu poate fi trecută cu vederea ancestrala sa frică de avion...) Civic, sub presiunea alegerilor din 22 noiembrie, el a intrat – fireşte că imaginar, cum îi e obiceiul – în staff-ul unui candidat la preşedinţia României, un tînăr intelectual fără de şanse, ceea ce nu l-a descurajat, ci exact dimpotrivă. Timp de o lună, el a lucrat lîngă consilierii acestui cvasinecunoscut, cu un anume elan politic, de multă vreme neîncercat. Era, desigur, un fel de a-şi manifesta refuzul de a se înregimenta în mediocritatea patentă a luptei scîrbavnice dintre cele două partide dominante în viaţa politică a ţării. El continuă să creadă că datoria unui intelectual, azi, în România, este aceea de a nu se încurca nici o clipă între aşa-zisa stîngă şi aşa-zisa dreaptă; ele nu există atîta timp cît, în confruntarea lor, social-democratul argumentează sărutînd icoane, iar democrat-liberalul nu ezită să recurgă la practici securiste.
Eşecul „omului“ său (0,63%) nu l-a împiedicat să răspundă solicitării venite din partea unui agent literar – cea de-a doua fiică a răposatului colonel Roibu – care i-a propus un proiect surprinzător: dacă tot nu s-a dus vreodată să-şi vadă dosarul de la CNSAS, e cazul în schimb să-şi deschidă arhiva de jurnale personale din ultimii 50 de ani, în perspectiva tipăririi lor în cîteva volume; la replica acestuia precum că niciodată, în timpul vieţii lui, aceste jurnale nu vor vedea lumina tiparului, ea i-a replicat că e gata să-l sponsorizeze, chiar dacă apariţia volumelor va fi postumă. Practic, ficţionarul s-a aflat pentru prima oară în faţa unui pact suficient de faustic pentru a semna un contract deloc fabulos, dar bun să-i justifice amînarea plecării la Reykjavik şi să-şi mintă frumos frica de avion. Din Islanda i-a sosit un singur e-mail – de la mama fiului său inexistent – care îi anunţa sobru ameliorarea Grunnei şi încetarea din viaţă a tatălui ei; a găsit cu cale să trimită condoleanţele sale.
Oricum, el s-a pus pe lucru metodic, deschizîndu-şi jurnalele de la anul cel mai important al vieţii sale – 1989 spre 2009. De ce? Mister. Sau fascinaţia aproape mistică pentru cel mai cuprinzător titlu de roman: După 20 de ani. De trei ori pe zi deschidea Euronews-ul ca să înregistreze temperaturile de la Reykjavik, erau liniştitoare, vedea în aceste -3º, -2º, -1º un semn bun. Un confrate mai tînăr i-a vorbit de existenţa unui site miraculos pe care se putea vedea Reykjavik-ul (ca oricare oraş din lume) casă cu casă; ficţionarului i s-a părut prea mult pentru imaginaţia sa; i-a promis că o să vină să vadă minunea, dar nu a dat curs invitaţiei, convins că e o răzbunare a fricii de avion care vrea să-l umilească şi în faţa unui televizor cu imaginea unui Reykjavik la îndemîna oricui; nu şi-ar fi suportat laşitatea de a sta într-un fotoliu la Bucureşti căutîndu-şi fiul într-un magazin de vechituri de la capătul lumii.
Ca să se autoreabiliteze cît de cît, a îndrăznit de a se dezice de propria hotărîre şi a publicat în Dilema veche pagini din jurnalele sale – lunile noiembrie şi decembrie 1989, fără urmă de ficţiune; fără nici un impuls spre postdatare; nu ştia ce-l aşteaptă pentru acest act de o prea ostentativă onestitate.
În seara zilei de 26 decembrie, ficţionarul a găsit în cutia sa poştală un plic netimbrat, avînd-o ca expeditor pe Antoaneta Roibu, fosta logodnică a fiului inexistent, fiica cea mare a fostului colonel Roibu, editoarea acelei Antologii a ruşinii în presa românească (1948-1989), care cuprindea articole ale lui, trimise de ea şi în Groenlanda, pentru ca fiul să ia la cunoştinţă ce a putut comite în tinereţe tatăl său.Scrisoarea l-a stupefiat de la prima frază:
„Domnule Radu Cosaşu, după decesul tatălui meu – de care mă voi simţi vinovată pînă la sfîrşitul vieţii mele* – am demisionat de la editură şi am ajuns la concluzia că experienţa mea anticomunistă trebuie să se împlinească printr-o experienţă creştinească...“
(continuare în nr. viitor)
* pentru nonficţionari: vezi Dilema veche nr. 294 din 01.10.09