Fete care fac curat
În urmă cu aproape zece ani povesteam experiențele cu Mariana și Sanda, două fete care făceau curățenie în moduri cît se poate de diferite, una zbîrnîind, alta duduind, una bazată pe viteză, cealaltă pe putere. Între timp, istoria a continuat să curgă. A mai fost Vio, care avea perioadele ei de dispariție totală, în care își lăsa toți clienții cu buza umflată, pentru ca după cîteva luni să reapară ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, nefiind dispusă să dea vreo explicație. Niciodată nu erai complet mulțumit de treaba pe care o făcea în casă, dar nici nu era atît de rău încît să renunți la ea. De altfel, în timp aveam să înțelegem că la mijloc era vorba de un adevăr mult mai general: nici o familie care angajează o asemenea femeie cu ziua nu va fi vreodată pe deplin mulțumită de ea, mai ales dacă nu stă cineva permanent s-o dirijeze. Cu dirijatul ăsta însă, la un moment dat a apărut o altă problemă.
Era o fată mititică, pe nume Mari, care, pe cît de matinală, pe atît de dichisită apărea la ușă. Venea cu recomandări serioase de la persoane importante. Se schimba de simandicoasele haine de stradă și își punea treningul cenușiu, de lucru. Părîndu-i-se la început că e cam mult dăscălită, a avut o reacție care ne-a lăsat cu gura căscată: „Dar lăsați-mă, doamnă, vă rog, să-mi văd singură de treabă, fiindcă e vorba de meseria mea, pe care știu s-o fac“. Poate că știa ea ce știa despre meseria asta, dar, nesuportînd nici un fel de instrucțiuni, nu prea nimerea să pună lucrurile înapoi la locul lor. După ce pleca, era întotdeauna nevoie de o întreagă rearanjare care nu se dovedea niciodată completă. Cînd ți era lumea mai dragă sau te grăbeai mai tare, te trezeai că nu găsești cuțitul de pîine, vasul de la blender, storcătorul sau chiar crema de bărbierit.
Lia era o fire sensibilă. Cînd îți permiteai să-i atragi atenția că n-a făcut sau n-a terminat ceva, îți replica irefutabil: „Dacă aveți nemulțumiri, să știți că nu mai vin.“ Vorbea în româno-italiană la telefon cu copilul, care o întreba dacă iar e îndrăgostită. „Nu sînt îndrăgostită, puișor. Mama e la muncă. Lavorare per i soldi.“ Dacă venea altcineva din familie să stea cu ea pînă își termina treaba, aflai că a comentat în casa celor care ne-au recomandat-o: „Nu au încredere să mă lase singură în casă și asta mă deranjează.“ Miza pe faptul că prietenii ne vor spune?
Aurora era pe cît de binevoitoare, pe atît de repezită. Spunea că e de datoria ei să știe cum funcționează orice aparat din casă. Nu te lăsa să-i explici prea mult, zicînd că deja a înțeles. De multe ori se apuca singură să descopere cum merg lucrurile și apăsa greșit pe butoane înainte să apuci să zici ceva. Reușea mereu să deschidă ușa mașinii de spălat înainte să închidă complet comenzile, punea punga de la aspirator invers și se mira de ce nu trage, sau deschidea televizorul pe șest și apoi îl închidea într-un fel care necesita multă perspicacitate pentru a-i putea regăsi setările și canalele obișnuite. Parcă și mai insistent decît celelalte, cerea mereu „produse“ de curățat. Nu accepta decît anumite mărci pe care le știa ea bine și care în mîinile ei se terminau incredibil de repede. În urma ei, casa rămînea plină de mirosuri de tot felul de căpșunici, vanilii și lămîițe chimice.
Pot să mai spun și că, în ciuda repetatelor observații, niciodată n-am reușit să o determinăm pe vreuna din persoanele amintite să verse apa din mașină după ce a călcat rufele.
Trebuie să recunosc totuși că n-am avut parte de cele întîmplate unor prieteni, adică de schimbări suspecte ale poziției cardurilor bancare din portofel sau de situații în care, după foarte puțin lucru și foarte multe țigări și cafele, femeia să aibă obiceiul de a se așeza la masă cu întrebarea: „Noi ce mîncăm azi, doamnă?“