Festivalul Enescu al unui simplu consumator de muzică
La prestigiosul Festival de muzică barocă de la Ambronay, lîngă Lyon, William Christie şi Les Arts Florissants au avut, în septembrie 2009, un triumf cu oratoriul lui Händel, Susanna. A, da, ştiu interpretarea, o auzisem cu patru zile înainte, la Festivalul Enescu. Pe postul Mezzo se difuzează, în ultimul timp, un medalion al violonistei Lisa Batiashvili. Peste cîteva zile, va concerta cu Mariss Jansons şi Concertgebouw Orchestra la Festivalul Enescu. George Petrou a dirijat, în 2012, la Strasbourg, un strălucit Farnace, de Vivaldi, cu Ruxandra Donose în rolul lui Tamiri. Acelaşi George Petrou care a dirijat zilele trecute, la Festivalul Enescu, Alessandro de Händel, cu ansamblul Armonia Atenea.
Să asişti, la Bucureşti, aşa cum se poate asista în centrele Europei muzicale, la concertele lui Fabio Biondi, cu Europa Galante, sau ale lui Giovanni Antonini, cu Il Giardino Armonico (în ediţia trecută) a devenit „normal“. Ca Daniel Barenboim să deschidă festivalul, împreună cu Radu Lupu, a devenit un eveniment din extraordinara „normalitate“ a Festivalului Enescu. Problema e cum să obţii bilete la un asemenea spectacol. Asta rămîne o performanţă strict extraordinară. Mie nu mi-a reuşit. Pe urmă, sînt fidelii festivalului, muzicienii de vîrf care vin şi revin: de la Christian Zacharias, cu Orchestre de Chambre de Lausanne, Jordi Savall cu Hespèrion XXI – din nefericire, acum fără Montserrat Figueras –, Sir Neville Marriner şi Saint Martin in the Fields, la mulţi alţii, la Daniel Barenboim însuşi, a treia oară – cred – la festival.
În anii 1979 şi 1980, cînd Sergiu Celibidache a dirijat la Bucureşti, să ne putem înghesui în sala Ateneului la repetiţii era un miracol, o ieşire incredibilă din cenuşiul vremii. Astăzi, avem o lună întreagă de „miraculoasă“ bogăţie muzicală, iar sălile sînt la fel de pline ca atunci. Festivalul a crescut constant după 1990, în calitate, în faimă, în audienţă, mai ales de cînd Ioan Holender îi este director. E un mare eveniment, unde poţi auzi (şi vedea) ce are mai ales lumea muzicală de pretutindeni. Invitaţii înşişi spun cît de izbutit, de viu, de cuprinzător e festivalul. El acoperă ceea ce se face azi mai nou în muzică: nu numai creaţia secolelor XIX şi XX, ci şi experimentele secolului XXI, alături de muzica barocă – un continent uimitor de întins ca autori şi opere, din ce în ce mai explorat, pe care numeroşi cercetători şi interpreţi îl fac să apară din arhive. Graţie lor, putem percepe, reconstruită, o lume sonoră mai „subţire“, mai „grafică“ decît cea încărcată de pastă şi culori, a muzicii clasice – o lume de energii strălucitoare, de dramatism cristalin, de geometrii explodînd de viaţă. Cine ştie, poate îi vom putea asculta cîndva la festival pe Cecilia Bartoli, pe Philippe Jaroussky şi Jean Christophe Spinosi, sau vom putea auzi muzică elizabetană.
Mai e ceva. E grija de a integra excelenţa românească tînără în lumea performanţei internaţionale. Orchestra Română de Tineret, înfiinţată în 2008 de violoncelistul Marin Cazacu şi îndrumată de el, împreună cu Cristian Mandeal, a căpătat o asemenea calitate, încît a putut figura cu onoare în ciclul „Mari orchestre ale lumii“, într-un concert condus de Lawrence Foster, avînd ca solist pe nimeni altcineva decît Pinchas Zukerman, alături de Amanda Forsyth. În locul Concursului Enescu, un spaţiu de afirmare a talentelor tinere a devenit chiar Festivalul Enescu. O spuneau Marin Cazacu şi compozitorul Dan Dediu într-un interviu la Radio România Muzical. E un semn de sănătate culturală faptul că seniorii se îngrijesc cu atîta chibzuinţă şi generozitate de generaţiile următoare ale excelenţei. E un semn de vitalitate culturală faptul că proiectele excelenţei muzicale izbutesc să se dezvolte, în ciuda şi în afara unui buget naţional zgîrcit şi prea puţin sensibil faţă de cultura excelenţei.
Cît despre Radio România Muzical, postul acesta foarte plăcut şi profesionist nu doar însoţeşte festivalul, ci e unul dintre actorii lui, aş spune. Transmisiuni integrale, precedate de prezentări ale lucrărilor şi ale interpreţilor, interviuri „la cald“ cu muzicienii aflaţi la festival, dezbateri, comentarii ale execuţiilor, tot ceea ce dă evenimentului muzical un cadru de informaţie şi de evaluare ajunge la urechile unui public larg, graţie echipei de muzicologi şi postului Radio România Muzical. În schimb, Televiziunea Naţională e modest prezentă la un asemenea eveniment românesc de vîrf. Cum TVR Cultural a fost înghiţit de mîlurile crizei şi ale opţiunilor politice, nu e mult loc pentru cultură cultă la posturile naţionale de televiziune. Doar pe TVR 2, cîteva minute zilnice pentru Agenda Festivalului şi, la sfîrşit de săptămînă, poate unul sau două concerte integrale. Cînd ai în ţară un asemenea belşug de personaje şi evenimente artistice mari, te-ai aştepta ca televiziunea naţională să dea buzna, să profite la maximum de ele pentru a-şi împlini una dintre misiunile de căpetenie, aceea de a educa publicul, de a-l cultiva, de a-i oferi manifestări formative.
În spaţiul public, cu aburul lui greu, de bîlci politic, showbiz gros şi forumuri slinoase, Festivalul Enescu e un „fenomen“ aproape straniu: un fenomen de civilitate, de eleganţă culturală, de ingenioasă difuzare. Pe deasupra, el actualizează o atmosferă, un stil, o „comunitate“ a publicului. Timp de o lună, viaţa amatorilor de muzică e alta, dominată de ritmul cîteodată prea intens al concertelor. Se schimbă informaţii, aprecieri, entuziasme. Se fac uşor cunoştinţe noi, pe care le apropie o bucurie împărtăşită, un interes comun. Întîlneşti prieteni sau cunoştinţe vechi, unele venite din străinătate pentru festival. În sălile care stau să crape de lume, există o politeţe aleasă, care mă emoţionează, semn că ea a devenit atît de rară: oameni necunoscuţi îşi spun „Bună seara!“, îşi fac loc, au grijă de confortul celuilalt, îşi surîd. Aparţin, parcă, aceleiaşi comunităţi. Asta în ciuda diversităţii de vîrstă şi aspect: de la tineri în blue jeans şi polar, înghesuiţi pe scări, pînă la doamne şi domni în ţinute de mare gală. Am văzut un mantou din şantung de un verde lichid, şaluri de mătase, ba chiar paruri de pene şi un frac gris argintiu. Ceea ce asculţi e adesea atît extraordinar, încît unifică: de la liniştea densă a ascultării, la vuietul aplauzelor, publicul formează parcă un tot, o mulţime comunicantă, solidară. Iar cînd, după imobilitatea concentrată, el se dezlănţuie, asişti la un spectaculos fenomen de recunoştinţă. Neasigurată în genere, recunoştinţa nu e niciunde mai promptă, mai exaltată, mai frenetică decît în faţa unei muzici mari.
Şi nu sînt puţine momentele în care simţi că ai şansa să participi la ceva excepţional. Pentru mine au fost pînă acum mai ales două. Vivaldi, interpretat de Fabio Biondi şi Europa Galante: muzica avea o materialitate uşoară, fină, radioasă, dintr-un registru parcă mai strălucitor, mai subtil decît sonorităţile obişnuite ale lumii noastre. Şi nu era o materialitate eterată, carentă, rarefiată. Nu. Era o materialitate plină, exultantă, dar liberă de gravitaţie, de corporalitate grea. De la Platon la Origen şi pînă la vizionari evrei sau musulmani, au existat spirituali care au vorbit despre fastuoasa materie necorporală a lumilor de sus. „Simţurile spirituale“, spun ei, percep realităţi de o intensitate şi de o precizie pe care sensibilitatea noastră, tocită de contactul cu materia grobă, nu are posibilitatea să le sesizeze. N-am să spun că ceea ce am auzit avea prospeţimea materialităţii angelice, dar îmi închipui că seamănă cu ea.
Pe urmă, Christian Zacharias şi Orchestra de Cameră din Lausanne. În Concertul nr. 23 în La Major, mi s-a părut că aud un Mozart nou: ca un unicum situat pe creasta care desparte muzica barocă de sonorităţile secolului XIX. Nu era acel Mozart sclipitor, inventiv, risipitor de graţie, de ludic şi de melancolii pudrate al secolului al XVIII-lea. Nu era nici sunetul învolburat care trimite către Beethoven. Era un Mozart care păstra limpezimea barocului, dar nu şi brianţa lui; era o limpezime care îşi întorcea radiaţia înăuntru. Pe de altă parte, sonorităţile aveau deja o densitate care anunţa muzica secolului următor, dar nu se despleteau emfatic, „psihologic“. Păstrau o concentrată, distilată simplitate. Mozart al lui Christian Zacharias: singur între o epocă şi alta, neaparţinînd nici uneia, suspendat ca un moment unic de echilibru.
Dar ce spun e puţin. În cadrul festivalului, excepţionalul are loc, cîteodată, de trei ori pe zi.
Şi acestui festival, plin de excepţional, care îi aduce în ţară pe excepţionalii muzicii internaţionale, guvernanţii României îi pun, pe sub laudele de circumstanţă, gînd rău. Îi vor micşora bugetul, astfel încît ediţia viitoare va fi mai restrînsă. Un semnal foarte prost pentru actuala putere politică. Ea atacă, astfel, nu numai o instituţie furnizoare de înalt prestigiu României, aşa cum a făcut şi cu ICR, pe care a izbutit să-l îngroape scurt. Ea atacă, parcă programatic, cultura excelenţei. E cazul ca guvernanţii să ia amintea la urarea lui Daniel Barenboim: „Festivalul Enescu în veci!“
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.