Ferma animalelor
În ograda actuală a României, toate animalele visează în secret, dar la unison, să fie tauri comunali. Este visul românesc. Tot animalu’ păstrează astfel în culcuşul său o icoană cu animalul totemic, sub care scrie I am a winner! Este o fermă postmodernă a animalelor, cu un marketing performant.
Mă enervează şi ferma, şi marketingul său. Mă enervează însă mai ales curcanii. Nu am iubit niciodată curcanii, mi se par nişte păsări ridicole. Am rămas cu această impresie din copilărie, cînd mama m-a pus să-i ţin curca unui curcan. S-a înfoiat jumătate de oră, a jumulit sărmana curcă de i-au mers fulgii, pînă cînd, enervat, l-am lăsat în plata Domnului. Acum e plin de curcani. Îşi înfoaie coada aia de păun ratat, se învîrt în cerc să-i vadă toată ograda, după care îşi înghit un sunet de măgar trist şi se pleoştesc. Peste ceva timp o iau de la capăt. Nişte caraghioşi!
Dimpotrivă, vrăbiuţele îmi erau simpatice. Dar cultul taurului comunal parcă le-a luat minţile. Nu mai zboară decît în stoluri compacte, parcă ar fi păsările lui Hitchcock, se învîrt gălăgioase deasupra ogrăzii, clamînd cu vocile lor piţigăiate Power to the people! Sau ceva de genul ăsta, căci mă sperie de fiecare dată cînd trec deasupra capului meu în zbor razant, obligîndu-mă să-mi ascund capul între mîini. În orice caz, sînt pretutindeni, îşi bagă ciocul peste tot şi, de frică sau din cine ştie ce alte motive, toate animalele fermei le lasă firimituri peste tot.
Cel mai mult mă întristează însă lebedele. Lebedele sînt frumoase, pentru mine sînt imaginea însăşi a delicateţii şi a nobleţii. Să le vezi acum, te apucă însă jalea. Nu ştiu ce le-a apucat şi pe ele, cred că se visează un soi de vulturi, stăpînii atotvăzători ai văzduhului. Au părăsit luciul cristalin al apelor, pe care ştiau să alunece atît de elegant, şi au cucerit vîrfurile copacilor din ogradă, întînzîndu-şi ameninţător delicatele lor gîturi, de parcă ar fi un corn tăios de inorog. Mie îmi dau însă impresia vulturilor pleşuvi din Cartea Junglei a lui Disney, stînd pe o cracă, scuturîndu-şi penele şi întrebîndu-se unele pe altele: and now, what shall we do?
Cînd se lasă noaptea, ograda este bîntuită de fantasme de coarne şi copite, iar fantoma unui taur comunal înaripat dă tîrcoale peste cuiburi şi vizuini. Zorii vin într-un muget aton de glasuri de gîze, orătănii şi tot soiul de alte lighioane trezite din dulci vise de mărire. Cît e ziua de lungă, nu am văzut însă nici un taur comunal. Se pare că a trecut o dată unul, dar a dat cu copita şi orătăniile au fugit speriate care încotro. De atunci, visează şi mai fierbinte să le crească coarne, copite şi alte cele, şi să se întrupeze peste noapte în taurul totemic.
Cam asta visam eu cînd a sunat ceasul deşteptător şi a trebuit să mă trezesc la realitate. În timp ce îmi beam cafeaua, am ajuns să mă întreb însă: ce e mai real, visul sau „realitatea“?
În realitatea mea cotidiană, mi se explică de către tot felul de cunoscători faptul că tot ceea ce văd şi mi se (respectiv ni se) întîmplă este rodul unor calcule politice complicate, fără mamă, fără tată, dar complexe şi subtile. Eu nu reuşesc să văd însă nimic din toate astea, nu mai văd politicul oricît m-aş strădui! Aceiaşi oameni de bine îmi dau atunci de înţeles că sînt un naiv, şi mă lasă, îngăduitori, în plata Domnului. Zilele trecute m-am băgat însă ca musca-n lapte într-o intrigă complicată, cu multe fire, ricoşeuri de biliard şi efecte secundare înfricoşătoare. Pe scurt, o strategie diabolică, pusă la punct în cele mai mici detalii. Iar n-am văzut nimic din toate acestea şi mi-am dat cu presupusul că e o simplă chestiune de orgoliu mărunt, de băgat în seamă, de „uitaţi-vă şi la mine ce taur comunal sînt!“ S-a dovedit că am avut dreptate în naivitatea mea. O mică recunoaştere publică, o mică „oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai taur din ţară?“ – şi totul s-a risipit precum ceaţa pe cîmpii.
Politica din ograda noastră pare a fi 90% psihologie. Psihologie infantilă de copii ce se visează aviatori sau Superman, psihologie puţin patologică de plăvani cu complex de castrare, care se visează tauri comunali. Din acest punct de vedere, maneliştii au fost cei mai buni psihologi ai naţiei. Obişnuiţi să cînte la comandă ce place celui care plăteşte hora, au născocit, la cererea publicului, „Cîntarea Taurului Comunal“. I-au dat şi un nume: baştan. Un nume urît, dar cînd regele e gol, e cam inutil să-l îmbraci în cuvinte frumoase. Toate animalele veleitare din ogradă s-au supărat şi au strigat în cor: „Am fost manelizaţi!“, acoperindu-şi, pudic, ochii, pentru a nu li se vedea goliciunea. După care au comandat, în privat, o manea cu care să-şi mai aline orgoliul rănit.
Mi-e teamă că, în majoritatea cazurilor, a căuta raţiuni profunde şi complexe în viaţa publică din ograda noastră se dovedeşte a fi greaua moştenire a unor deprinderi mic-intelectuale, căutînd „raţiunea“ dincolo de aparenţe. Aparenţele au devenit însă raţiunea. Politica e fudulie, psihologia e temelie...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.