Fenomenul guriță - garofiță
„România a devenit o ţară de mămici şi bebeluşi!“ – s-a revoltat nu de mult preşedintele nostru. N-a prea găsit nici obiectul, nici momentul potrivit pentru această ieşire publică, dar în privinţa diminutivelor are dreptate, ce să zic. Doar că asta o ştiam şi noi, muritorii de rînd...
Cu ocazia aceasta însă, fenomenul diminutivelor a revenit, pentru o zi, în prime time. „Dumneavoastră, ca specialist, ce părere aveţi despre această obsesie a românilor de a diminutiva totul? Credeţi că domnul preşedinte Băsescu are dreptate?“ – m-a întrebat, atunci, o vajnică reprezentantă a presei. Singura modalitate de a răspunde la ambele întrebări deodată ar fi fost să vorbesc despre Băsescuţu, aşa că m-am abţinut de la orice fel de comentariu. De atunci s-au perindat însă multe alte subiecte cotidiene şi extraordinare ale ţărişoarei noastre, şi lumea a uitat de diminutive, aşa că acum pot să vorbesc liniştit despre ele.
Mai întîi şi mai întîi, să ne relaxăm puţintel şi să privim lucrurile sine ira et studio. Adică nu trebuie să ne excităm prea tare, căci nu sîntem, nici de data aceasta, un caz unic – chiar dacă avem anumite performanţe remarcabile în domeniu: diminutivele se poartă şi la case mai mari. Pe de altă parte, nu este nici un fenomen recent, datorat clasei politice sau mogulilor. Iată ce probleme avea, de pildă, Titu Maiorescu, acum aproape o sută cincizeci de ani: „Un poet distins nu va rima niciodată guriţă-garofiţă. Adăugaţi la aceasta că noi, românii, avem o cauză specială de a ne feri de diminutive în poezie, şi aceasta este întrebuinţarea lor din partea ţiganilor. Toţi cunoaştem diminutivele servile ce le obişnuia această ginte asuprită, când vorbea limba noastră, şi de atunci încoace diminutivele sînt par excellence o manieră ţigănească“ (apud Petre Matei). Avertismentul lui Maiorescu ne sugerează astfel că şi pe vremea aceea o bună parte a populaţiei era tentată în exces de utilizarea diminutivelor. Dar ne spune şi că, pentru lumea bună, aceasta era cam de ruşine...
De atunci însă, inventivitatea poporului nostru nu a lîncezit şi a încetat şi să se mai ruşineze. Au apărut astfel cele mai surprinzătoare alăturări, precum aceasta, de pildă, auzită nu de mult într-un sat: „Vasilică, du-i lu’ tăticu baroselu’!“ – zicea o mamă către fiul ei, care a pus mîna pe o chestie de vreo zece kile şi a început să o tîrîie pînă în fundul curţii. În topul meu personal, pe primele locuri se află însă o altă sintagmă, mult mai comună şi lipsită de anvergură: „Să vă dau şi bonuleţul!“. Ah, cînd aud acest susur din gura vînzătoarelor mă topesc tot şi uit pînă şi faptul că tocmai le-am lăsat ultimii bani pînă la salariu. Îmi iau coşuleţu’ cu mîncărica şi plec acăsică fericit. {i mai înduioşător este cînd plătesc vreo taxă, impozit sau amendă, care mă fac negru de supărare, pînă în momentul în care aud însă, languros, la urechea mea: „Imediat vă dăm şi o facturică“. Eh, cum să te mai superi cînd viaţa e aşa de drăgălaşă!
Într-un fel, cred că Maiorescu avea dreptate cînd vorbea despre „diminutivele servile“ ale ţiganilor, nu pentru că ele ar fi fost neapărat ale ţiganilor, ci pentru că ele exprimă într-adevăr un soi de servilism, mai exact de captatio benevolentiae din partea cuiva care se simte, într-un fel sau altul, pus la distanţă de către interlocutorul său şi încearcă astfel să şi-l apropie. Mai general însă, diminutivele sînt o abatere, cu dorinţă de familiaritate, de la normele seci ale comunicării publice şi deci – teoretic cel puţin – abstracte. Semnificaţia lor socială actuală pare a fi astfel un soi de îmblînzire a birocraţiei. Funcţionarea birocratic-raţională a unei economii de piaţă presupune agenţi impersonali, oricînd transferabili şi asemănători în toate cele. Totul se reduce la un ritual minimalist de interacţiune şi un zîmbet profesionist în spatele căruia dispare persoana concretă. Or, exact această (im)postură încearcă să o remedieze, inconştient, diminutivele: ele semnalează, într-o primă instanţă, că „birocratul“ din faţa ta şi-a ieşit (pentru tine şi doar pentru tine!) din rol şi a devenit o persoană vie, la fel ca şi tine, cu care poţi să vorbeşti „ca oamenii“. Ceea ce de multe ori se şi întîmplă, apariţia unui diminutiv declanşînd adesea conversaţii mai mici sau mai mari, care nu intră de nici un fel în „descrierea postului“. Ai impresia, uneori, că „birocratul“ cu pricina nu se simte bine în pielea sa de birocrat, de funcţie socială fără chip, şi încearcă în mod inconştient să revină la ceva mai „familiar“ şi astfel mai „uman“. Pe scurt, funcţia socială a diminutivelor în comunicarea publică este de multe ori aceea de a reintroduce oralitatea şi tipul său particular de interacţiune, acolo unde piaţa cere standardizare şi eficienţă impersonală.
În acest sens, îmi aduc aminte de o convorbire edificatoare cu o chelneriţă la Sibiu (era de fapt studentă şi lucra la un bar, ca să mai cîştige un ban), pe care am întrebat-o ce au de băut, fără a privi la meniul pe care ni-l întinsese cu cel mai profesionist zîmbet cu putinţă. „Mi se întîmplă foarte des – ne-a explicat ea apoi – să las clienţii să se mai uite o dată pe meniu, mai aştept puţin, după care îi întreb ce doresc. Iar ei mă întreabă, după ce au studiat un sfert de oră meniul: «Ce aveţi?» La ce mai e bun atunci meniul?“ – se minuna ea. Păi, e bun, dar nimic nu e aşa de bun ca o mică vorbă, aşa, de la guriţă la guriţă...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Naţională de Știinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.