Femeia în roșu, James Bond și Omul Negru

16 ianuarie 2019   TÎLC SHOW

Habar nu am dacă prin alte țări se poartă festivismele și legat de sărbătorirea scriitorilor naționali, dar aș paria că noi încă sîntem campioni europeni sau, oricum, pe podium. Există o isterie a festivismului de tip naționalist care se activează în preajma unor momente cum sînt ziua națională sau ziua lui Eminescu. Omagieri, comemorări. Ani de zile am fost nevoit, în calitate de inspector școlar, să particip la festivitățile locale din 15 ianuarie, desfășurate în fața Teatrului Național din Cluj, la statuia poetului. Le știți, acelea cînd se adună reprezentanți ai instituțiilor, ascultă niște discursuri mai mult sau mai puțin sforăitoare și găunoase, rostite de politicieni și personalități „locale“, apoi depun niște coroane. De regulă, toată lumea joacă din picioare, căci afară e frig. Majoritatea covîrșitoare a publicului e formată din reprezentanții acestor instituții, mai sînt niște pensionari și vreun corp de jandarmi. Majoritatea celor de acolo n-au citit nici un rînd din Eminescu, iar dacă sînt luați la întrebări de vreun jurnalist descoperi că nu știu nimic, dar absolut nimic, unii dintre ei, despre poet, doar numele lui și al poeziei „Luceafărul“. Nu tu un vers, nu tu un alt titlu de poem. Am văzut scene comice tare, de n ar fi penibile, din acest registru. Căci, nu-i așa, important e să omagiem. În fine, tot în anii aceia am adunat și am centralizat cu sîrg activitățile care se desfășurau prin școli, pentru că ministerul solicita această informație anual. Îmi imaginez că acolo, la centru, cineva stătea și punea cap la cap activitățile din toate școlile națiunii și le citea rînd pe rînd, ca să vadă care e mai interesantă.

Dar care e tipicul de care nu putem scăpa, în mediul școlar? Nu e departe de cel al depunerii de coroane de la statuie (era să zic statuă, prietenii știu de ce…). E unul conturat pe calapodul plenarelor de partid, în care elevii se adună prin curțile școlilor sau prin sălile festive și ascultă cîteva discursuri, fie ale unor scriitori/critici „de anvergură locală“, fie ale unor profesori din școală. Uneori se mai și recită cîteva poezii, de către niște elevi puși să le învețe. E super-plicticos și nu știu cum își poate imagina cineva că aste formule pot plăcea cuiva și pot genera emoția prin care elevii să devină pasionați sau măcar admiratori ai poeziei eminesciene.

În același timp, în mod cert, formulele acestea nu l-ar face să se bucure nici pe-„al nopței dulce prinț“. Putem fi siguri de asta, pentru că a spus-o explicit în celebrele versuri ale „Scrisorii I“, cînd panoramează posteritatea dascălului: „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el“. Căci despre asta e vorba, la urma urmei, despre niște false academisme, atît la statua din fața Teatrului Național, cît și în sălile festive ale școlilor.

Am mințit la început. Mai știu cîte ceva despre cum sînt omagiați în școli scriitorii naționali prin alte părți. Să zicem, un Shakespeare. M am uitat pe net să văd. Nu le e rușine, ba chiar caută să transforme academismul forțat în bună dispoziție și amuzament. Un cîine minunat, un retrievier, desemnat patronul săptămînii Shakespeare, de pildă, purtînd la gît celebrul guler, nu naște un scandal național, cu acuze că neseriozitatea terfelește marea literatură. Personaje shakespeariene plimbîndu se prin școală, coridorul Shakespeare etc. Chestii simpluțe, mici, dar care sînt așa de mari, de fapt, și de percutante. Nimic formal în ele și, cu siguranță, fără teamă de rîs, de bună dispoziție, chiar de caricatură. În paranteză fie spus, de ce ne vom fi temînd noi atîta de rîs, de buna dispoziție în momente pe care le considerăm solemne? Căci totuși, de mult a apus convingerea antică a vulgarității comicului și chiar cea dogmatică a lui Ioan Hrisostomul, care credea că doar păcătoșii rîd…

Dar nu, nu spun să rîdem de Eminescu. Doamne ferește! Dar zic să facem lucruri care să ne cadă bine prin simplitatea și autenticitatea lor. Zic, în primul rînd, că nu-i stă bine acestui poet să fie transformat în „Cîntarea României“ la fiecare 15 ianuarie. De fapt, ucis, de fiecare dată. Îi stă mult mai bine, sînt convins, în intimitatea sălilor de clasă. Acolo unde se pot face multe. Se poate, de pildă, citi foarte atractivul dicționar scris de Mihai Iovănel anul trecut pe platforma Scena9. Eu asta am făcut anul trecut. Nu, nu vă gîndiți la un ditamai tomul. Criticul a luat pentru fiecare literă a alfabetului cîte ceva relevant legat de contextul Eminescu, a disecat pe alocuri cu ironie unele tabuuri sau clișee, a pus în valoare zone umbrite. Incitant, nu? Ce credeți, nu s-ar putea pregăti cu elevii un astfel de dicționar, dacă tot e să facem ceva? Nu știu, să tragă la sorți literele și să pregătească și ei un mic glosar de termeni ai contextului Eminescu. Sau nu s-ar putea face un coridor Eminescu, așa cum spuneam despre coridorul Shakespeare, pe care să fie imagini, colaje, figurine etc.? Nu s-ar putea ca, în ziua respectivă, un elev costumat cît mai aproape de imaginea lui Eminescu să se plimbe prin școală și să ofere celor pe care îi întîlnește cîte un bilețel cu cîte un vers eminescian? Sau, mai simplu, nu se poate ca într-o oră, în data de 15 ianuarie, proful de română să îi lase pe elevi să aleagă ei, fiecare, cîte un vers care le place și să explice de ce? Să facă niște planșe cu colaje. Să caute piese muzicale care valorifică textele eminesciene. Sau să caute reclame în care există referințe eminesciene. Să facă o oră de scriere creativă pornind de la o poezie eminesciană, cum m-am jucat eu într-un an, demult, într-un liceu industrial, cu poezia „Numai poetul…“ Dar mult mai simplu se poate, desigur, construi un poem al clasei, pornind de la jocuri de tipul „Ea un înger… El un demon…“ Sau se poate citi din Viețile paralele, romanul Florinei Ilis, o secvență despre cum îi recită poetul doamnei Micle, în parcul Copou, „Venere și Madonă“. Poate că dacă nu ne-am teme să fim mai puțin scorțoși cînd vine vorba despre ea, s-ar metamorfoza și într-o Femeie în roșu (nu, nu romanul opzecist, ci filmul, comedia lui Gene Wilder, din 1984) seducătoare, care ne sucește mințile. Cînd spun ea, mă refer la literatură, firește. Sau, ca să păstrez echilibrul, într-un fascinant Bond. James Bond. Nu. Nu la Eminescu mă refer în special, ci la întregul univers ficțional al literaturii. Poate că atunci, în „anul lecturii“, n-ar fi lectura însăși un fel de Omul Negru al elevilor. Și, ca să închei în notă optimistă, sînt sigur că mulți dintre voi faceți astfel de lucruri, care sfidează uzura. De unde știu? Pentru că sînt deja și eu cu mințile sucite de Femeia în roșu.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe