Feluri de a zîmbi
Într-un vagon de metrou din Londra, la o staţie, a năvălit o gaşcă de băieţi agitaţi. Vorbeau tare, băteau în uşi şi păreau puşi pe scandal. O cucoană între două vîrste, care şedea în faţa mea, a afişat imediat un zîmbet binevoitor, de parcă ar fi fost dispusă să intre imediat în vorbă cu „năvălitorii“, să participe la tămbălăul pe care aceştia îl făceau. Figura ei părea să spună că e bucuroasă să vadă o asemenea manifestare tinerească şi că e total de partea împricinaţilor rebeli. În primul moment, atitudinea ei m-a intrigat. Ceva nu se potrivea şi am bănuit că e un fel de strategie de prevenire a unei eventuale agresiuni. O strategie care-mi părea, însă, cam prostească, învăţată probabil de la vreun curs de supravieţuire urbană şi aplicată într-o situaţie în care acel grup nu dădea semne că ar reprezenta chiar un adevărat pericol pentru respectiva persoană. Dar mi-am zis că probabil nici eu nu cunosc prea bine obiceiurile şi riscurile reale din metropola britanică şi că, pe de altă parte, multe lucruri care nouă, esticilor, mai căliţi istoric, ni se par mofturi, sînt cu totul altfel percepute şi tratate într-o lume mai civilizată.
Vreo două staţii mai încolo, cînd tinerii au părăsit vagonul, cucoana a răsuflat uşurată, dînd din cap a dezaprobare, iar falsul zîmbet i-a dispărut instantaneu de pe figură. Fusese doar o armă de apărare. Povestea mi-a adus aminte şi de un altfel de zîmbet, cel pe care îl numim „profesional“, pe care esticii îl remarcă în Occident şi îl comentează. Zîmbetul vînzătorilor din magazine, al chelnerilor, al recepţionerilor – în general, al celor care-ţi oferă servicii şi care speră să le devii client. Locuitorii din Estul Europei au trăit multă vreme într-o atmosferă încruntată. Acum cîţiva ani, un american observa că, la Bucureşti, oamenii sînt pe cît de amabili în relaţiile particulare, pe atît de iritaţi şi de scîrboşi în relaţiile publice. Trăind într-un astfel de mediu, esticii consideră de multe ori că surîsul occidentalilor, cel afişat în relaţiile publice, este unul fals şi interesat, practicat doar cît este nevoie, cam la fel ca zîmbetul cucoanei de care am pomenit.
Aşa s-a spus şi despre clasicul zîmbet de fotografie al preşedinţilor americani, că ar fi îndelung exersat, în scopul evident al unor beneficii electorale. Prin comparaţie, însă, preşedinţii României n-au fost prea zîmbitori (nici măcar la modul ipocrit), cu excepţia lui Ion Iliescu – al cărui zîmbet, în contrast cu scremuta figură a predecesorului – l-a făcut extrem de popular, cel puţin la început. Ulterior, cum ştim, zîmbetul său a început să pară (sau chiar a devenit) un rictus şi a ajuns subiect de pamflete. În sfîrşit, poate că atunci cînd trebuie să alegem, n-ar fi rău să ne uităm şi noi la felul în care zîmbeşte candidatul (şi dacă zîmbeşte). Poate că pînă acum am avut conducători pe măsura sufletului nostru. Şi, uitîndu-ne în jur, pare că românii sînt în general foarte puţin zîmbitori. Străinii observă mai bine asta.
Gallup a făcut sondaje despre emoţiile pozitive ale oamenilor de pe întreaga planetă, sondaje care includ şi o întrebare despre surîs şi rîs. Locuitorii ţărilor foste comuniste, cu România printre ele, sînt plasate mai spre coada clasamentului. Foarte bine stau, în schimb, cei din America Latină, dar şi locuitorii unor ţări asiatice ca Thailanda, Filipine sau Malaezia (despre care se ştie că sînt mereu zîmbitori). Dar, din sondaj, pozitivi şi zîmbitori apar în general şi locuitorii ţărilor occidentale şi dezvoltate. Poate că în cazul lor, viaţa mai stabilă şi mai prosperă îşi spune cuvîntul.
Şi poate că unii surîd „profesional“, aşa cum zic esticii. Poate că alţii zîmbesc tactic, în anumite împrejurări, pentru că aşa au fost învăţaţi. Dar mulţi zîmbesc pentru că se simt bine şi în acelaşi timp, ca să se simtă bine. Un lucru pe care de bună seamă că o parte dintre concetăţenii noştri încruntaţi îl înţeleg mai greu. Recent, am observat la o pensiune din Italia cum toţi membrii personalului – care erau şi componenţi ai familiei deţinătoare a pensiunii – zîmbeau de fiecare dată cînd dădeau cu ochii de clienţi şi continuau să zîmbească chiar şi după ce se îndepărtau. Cu alte cuvinte, nu o făceau doar ca să-şi bucure oaspeţii, ci părea că ei înşişi se bucurau la vederea fiecăruia dintre aceştia. Iar surîsul luminos, de floarea-soarelui, al tinerei blonde care servea la micul dejun, binedispunea pe toată lumea iremediabil. Aşa ceva e mai greu de mimat. Şi, în fond, de ce să mimezi bucuria, în loc să te bucuri pur şi simplu?