Felul în care parchezi vorbește!

Strigă. Spune vrute și nevrute. E ca o a doua umbră. Te urmărește și dă din gură. Deseori te arată cu degetul în modul cel mai nepoliticos. Sau îți adresează gesturi obscene, care nu pot fi traduse, aici, în cuvinte. Umbra asta se scălămbăie, grohăie și face ca toți dracii, zici că e posedată. Partea proastă e că foarte mulți dintre noi n-o văd niciodată. Există momente cînd urlă asurzitor, dar n-o aude nimeni. Și la cîte umbre de-astea bîntuie în România de azi, uneori te inundă senzația că ai trecut pragul dintre două lumi. Și că te-ai rătăcit pe un tărîm al umbrelor.

Dacă stai să cauți ceva asemănător, în uniunea de state în care sîntem membri, poate găsești situații de-astea la vecinii bulgari și pe la greci. Altminteri, cîte o umbră mai traversează fulgerător cîmpul vizual și prin alte locuri. Dar e, mai degrabă, ca o clipire. Sau chiar dacă nu e așa, oricum n-are dimensiunile pe care le găsești aici. Prin alte părți, oamenii au răbdare, dau zeci de ture, fac eforturi să găsească, în mod corect, un loc de parcare pentru mașinile lor. Nu prea le trece prin minți, de exemplu, să parcheze într-un spațiu destinat persoanelor cu dizabilități. Cum te-ntorci cu fața spre noi, imediat se lăbărțează peisajul Ținutului Întunecat al acestor umbre urlătoare. Oamenii care vin de prin alte părți le văd și rămîn cu fălcile căzute. Alteori rîd, se-apucă de cap, nu le vine să creadă sau pur și simplu fac abstracție de ceea ce văd. Pentru că înțeleg că e vorba despre o particularitate culturală. Și nu e politicos să te zgîiești la ea și s-o miștocărești sau s-o critici. Totuși, mai vizitați, din cînd în cînd, excepționala pagină de Facebook „Ai parcat ca un bou“.

Noi nu vedem absolut deloc fojgăiala asta de umbre disperate. Trăim într-un soi de Matrix al autoadorației. Ne credem mult mai buni, mai civilizați și mai educați decît mulți dintre colegii noștri de continent. Cînd vorbim despre noi, o ardem doar cu cîștigătorii de la olimpiadele școlare, sportivii de legendă, artiștii și oamenii de știință care au plecat de-aici. Asta dacă sîntem în formă, am băut doar un pahar de tărie și vrem să păstrăm aparențele. Să dăm bine și să le amintim tuturor că noi am suferit pentru ei, că ne datorează confortul și civilizația în care trăiesc acum. Pentru că noi am stat aici, de veghe. Dacă mai luăm un cincizeci, și încă unul, dacă le mai combinăm și trecem pe bere, apoi pe vin, devine mai complicat. Începem să zărim umbrele alea pe care nu le vedeam în mod normal, pe trezie. Și-atunci să te ții, frate compatrioate! Facem drumul invers. Ăla al înjurării nației. Să te ferească Sfîntu’ de ce-auzi despre noi din gurile noastre. Se pîrjolesc holdele și se otrăvesc fîntînile, fără să aprindă cineva un chibrit, fără să toarne cineva o picătură de otravă. Pur și simplu. Brusc. Din cîteva cuvinte. Vorbim o limbă cu puterea aproape reală de a face așa ceva.

Sînt singurele clipe în care întrezărim mulțimea aia de umbre și, mai ales, toată dimensiunea ei. Greu moment. Deși vedem dublu și ne bîlbîim, știm că prin încîlceala aia se găsește o urmă de adevăr. Simțim, cumva, că umbrele alea care fac ca toate visele sînt hălci întregi din bunul-simț al fiecăruia. Părți din sufletele noastre, care și-au luat lumea-n cap și-au trecut în teritoriul umbrelor. Bucăți din noi care nu ne-au mai suportat și s-au refugiat în lumi paralele. Dar n-au pierdut speranța. Urlă și de‑acolo, de unde sînt, ca niște demente. Dac-ar avea forță fizică, ne-ar da cu capetele de pereți, ne-ar strînge de gîturi, ne‑ar trage de păr, de bărbi și de mustăți, ne‑ar arde peste cefe niște palme cît lopețile de zăpadă. Dar n-au puterile astea. Pot doar să strige și să se scălămbăie. Să ne-njure și să simuleze că ne scuipă. Atît. Iar noi putem alege, liniștiți, să nu le vedem și să nu le auzim.

Cînd vezi zeci de ani la rînd imbecili și ticăloși care pun mîna pe putere, cînd se cultivă neamprostia pe scena spațiului public, în așa fel încît să se facă pe deplin înțelese domnia și forța ei, uneori nici nu mai poți să ții de părțile alea care fug din tine. Nu le mai poți opri să se refugieze în lumea umbrelor. Cînd te simți umilit și batjocorit, manipulat ordinar și tratat în cele mai abjecte feluri, te descarci și tu cum poți. Printre altele, conduci și parchezi mașina ca un posedat. Acolo îți reverși toată ura, toată dorința de răzbunare. Dar și scîrba față de orice locșor sau modalitate de înțelegere a spațiului public. Ți se pare că totul e o vrăjeală. Și răspunzi pe măsură.

Ești în stare să te lași umplut sau să-i umpli pe alții de sînge, într-o clipă. Războaiele noastre pentru un loc de parcare au depășit de multă vreme problema pe care o are toată lumea. Supraaglomerarea. O problemă deloc simplă. Are și ea, la rîndul ei, un loc în povestea asta. Dar moștenirea și acumularea unor chestiuni specifice spațiului în care viețuim dau un chip diferit războaielor noastre pentru un loc de parcare. De multe ori s-a lăsat cu bătăi crunte, chiar cu omoruri, cu ani de pușcărie, cu procese și amenzi. Sînt războaie de supraviețuire psihologică. De validare a eului fiecăruia. Sînt feluri deznădăjduite de confirmare a existenței. Răspunsuri comportamentale din care nu răzbat strigătele disperate: „Sînt aici! Exist! Trăiesc!“. Sînt reflexe ale instinctului de supraviețuire, moștenite de demult. Vin din vremuri cînd n-aveam mașini. Mașinile și rețeaua socială sînt doar niște instrumente noi cu care ne putem exprima frustrarea asta profundă, suferința cruntă care ne bîntuie. Și neliniștea că știm, undeva, în adînc, sau bănuim noi ceva. Faptul că, deseori, lipsa de educație ne-a fost încurajată și susținută cu osîrdie. Bănuiala asta difuză, chiar dacă nu e conștientizată limpede, ne întunecă mințile și ne umple de furie. Iar războiul pentru un loc pe parcare e, de fapt, doar unul dintre teritoriile de bătaie.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.