Febra cauciucului
Legea cauciucurilor de iarnă a transformat pînă şi cel mai prăpădit atelier de vulcanizare într-un loc plin de viaţă. Aud că unele asemenea ateliere din Bucureşti sînt aşa de solicitate că nu mai răzbesc decît cu programare. Cricul şi coarba au devenit instrumente de importanţă naţională. Prezonul se impune drept cea mai prezentă piesă din conştiinţa publică, într-o vreme în care nenumărate mîini murdare rostogolesc înainte şi înapoi nenumărate roţi murdare ce trebuie schimbate. Pe drum, recunoşti imediat vulcanizările, după cozile de maşini formate în preajma lor. Cele ajunse în faţă sînt deja ridicate pe cricuri şi stau strîmb, cu discurile de frînă dezvelite lucind în soare. Pe şosele, unii şoferi aşteaptă cu mîinile în buzunare, ca la barieră. Prin interiorul localităţilor mai mici sau prin sate, oamenii au găsit prilej să se strîngă la vulcanizare şi să stea de vorbă, ca la fierăria lui Iocan. Un meşter „schimbător de cauciucuri“ mi-a spus că a ajuns să audă şi-n somn pocnetul pe care-l face anvelopa nouă pusă pe jantă, cînd o umfli. Milioane de cauciucuri de iarnă reşapate, la mîna a doua, sau nou-nouţe sînt umflate şi echilibrate. Fără număr sînt şi plumbii care se bat pe marginea jenţilor. Fiindcă de la tîrgul din Vitan Bîrzeşti pînă la Sighetul Marmaţiei şi de la Vama Veche pînă la Beba Veche, toată ţara e ocupată să-şi schimbe roţile.
Iar în plină febră a cauciucului, eu vreau să-mi schimb uleiul. Mă opresc lîngă Piteşti, la un mare „service de roţi“, unde scrie că se fac şi alte operaţii. Un Mercedes negru tocmai vrea să intre în faţă, iar ceilalţi, care stăteau la rînd, încep să claxoneze furioşi. Din burta service-ului se iveşte o femeie mică şi rotunjoară care începe să-i facă şoferului semne categorice să dea cu spatele şi să se aşeze la coadă. Înăuntru, dincolo de uşile de garaj metalice, aveam să descopăr un adevărat furnicar. Unii meseriaşi ridicau maşinile pe cric, alţii desfăceau prezoanele, unii îşi pasau din mînă în mînă furtunurile cu barometru, alţii scoteau şi băgau roţile într-un fel de cuptor din care ieşeau aburi (am aflat că era un spălător de roţi). Fiecare lucrător părea să-şi aibă traseul lui bine stabilit şi nu se ciocneau niciodată între ei. Doar cîte un client îi mai încurca şi, uneori, un muncitor care venea cu vreo roată de-a rostogolul le striga să se dea la o parte, să nu-i murdărească.
Ei bine, auzind că eu vreau schimb de ulei, şi nu de roţi, preţ de o secundă întregul furnicar a părut a se opri în loc. Ca şi cum aş fi cerut şlapi într-un magazin de clăpari. Un puşti îmi spune, codindu-se, că nu crede că e timp pentru aşa ceva. „Păi, timpul e cam tot ăla şi scrie acolo că faceţi şi asta“, îi răspund. Vine femeia cea mică şi energică şi îi zice puştiului să-mi facă imediat loc pe rampa de direcţie. Totul se reorganizează instantaneu. Apare şi un meşter mai în vîrstă care îi strigă aceluiaşi puşti să nu mai stea cu degetul în gură. „E fiul meu – ne explică. Lucrez de zece ani aici, la direcţie şi la tot ce ţine de motoare. Prin mîna mea trec în fiecare zi peste 30 de maşini. Încerc să-l învăţ şi pe el cum se cîştigă un ban, da’, uite cum se plimbă, parcă ar fi în vizită.“ În timp ce vorbeşte şi se uită urît după fiu-său de zici că-i gata să-l şi pocnească, mîinile-i merg pe sub maşină. Dă cu spray degresant, desface şuruburi, scoate scutul, aduce rezervorul mobil de colectat ulei uzat... Mă întreabă de ulei şi de filtru. Mă duc la recepţie să le cumpăr. Văzusem acolo o mulţime de feluri. Femeia cea energică îşi pune însă mîinile în şold. „Păi, n-aveţi nimic la dumneavoastră? Nici ulei, nici filtru? Aţi venit aşa, cu mîna în buzunar?“ Îmi aminteşte brusc de tot ce-i neplăcut în ţara asta. Pe sub uşile metalice apare însă patronul, soţul ei, călcînd încet şi apăsat cu pantofi imenşi şi scîlciaţi. Oamenii îi fac loc să treacă. E înalt şi voinic, cu o burtă care pare că ar putea cuprinde întreaga forfotă din atelier. Poartă ochelari scumpi şi un sacou de catifea reiată. Trece pe lîngă mine şi o întreabă pe femeie care-i problema. „Cum de n-ai, mă!“, îi zice. Ea tace intimidată. El pleacă fără alte cuvinte, părînd că ştie foarte bine ce are de făcut. În două minute se întoarce cu filtrul potrivit. Vine direct la mine. „Ăsta e zeiss, domnule“, îmi zice şi i-l dă mecanicului.
Între timp, Mercedes-ul cel negru a tras pe rampa de alături şi se descoperă că are un prezon rupt. Patronul îl ia în mînă şi-l priveşte atent ca pe un gîndac. „Facem rost şi de ăsta“, zice şi iese din nou din garaj, aplecîndu-se uşor, să poată trece pe sub porţile metalice.
Uleiul cel nou, de culoarea mierii, e gata turnat, scutul e remontat într-un minut şi pot să cobor cu maşina de pe rampă, îndrumat de gesturile precise şi rutinate ale mecanicului. Scăpat din furnicar, mă aştern la drum printre dealuri şi copaci cu frunze galbene şi roşii, sub un cer cu soare şi nori negri deopotrivă. E sîmbătă după-amiază şi magazinele de prin sate sînt deja închise. Vulcanizările sînt în continuare singurele oaze de activitate. Fiecare cu patronul său, mai mult sau mai puţin impozant...