FBI

3 decembrie 2014   TÎLC SHOW

Toată lumea ştie din filme ce e FBI şi tot în filme a văzut cum arată şi cum lucrează agenţii FBI. Ei bine, cartea jurnalistului Tim Weiner,

pune într-o cu totul altă lumină această celebră instituţie americană.  

Autorul este reporter la

, în 1988 a cîştigat premiul Pulitzer pentru o serie de articole de investigaţii despre cheltuielile secrete ale Pentagon-ului şi CIA, iar în 2007 a cîştigat National Book Award pentru o carte despre istoria CIA. Nici că se putea găsi cineva mai potrivit să scrie o istorie a FBI. Cartea a fost publicată în Statele Unite, în 2012, sub titlul

şi tradusă în româneşte anul acesta, la editura Litera.

Istoria Biroului Federal de Investigaţii începe în urmă cu peste o sută de ani. Înfiinţarea instituţiei poate fi pusă pe seama lui Charles J. Bonaparte, strănepot al lui Napoleon şi procuror general sub preşedinţia lui Theodore Roosevelt. Figura centrală a cărţii nu putea fi însă altcineva decît controversatul J. Edgar Hoover, cel care a condus Biroul timp de 48 de ani (1924-1972), adică aproape jumătate din istoria sa. Tim Weiner a studiat peste 70.000 de pagini de documente desecretizate recent (unele fiind chiar dosare din colecţia personală a lui J.E. Hoover, adnotate de acesta) şi a adunat peste 200 de mărturii înregistrate, ale unor foşti agenţi FBI.  

Despre Hoover, autorul trage concluzia că nu era un monstru, aşa cum îl prezentau duşmanii săi, ci mai degrabă un Machiavelli al Americii.  

„Citind notele lui scrise de mînă este ca şi cum l-ai auzi gîndind cu voce tare. Furia lui era personală şi politică, înverşunată şi implacabilă, lătra şi muşca totodată. Avea idei de înaltă clasă şi toane reprobabile. Umorul lui era sarcastic, cîteodată plin de nervozitate. Cunoştinţele lui erau enorme, şi totuşi mintea îi era îngustă.“ După un asemenea portret al lui Hoover, îţi dai seama şi de calităţile scriitoriceşti ale celui care l-a făcut. 

Reiese, de asemenea, că Hoover avea multe exagerări şi fixuri. Dar cel mai mare duşman al său era comunismul. Era una dintre puţinele personalităţi din Statele Unite care înţelegea pe deplin amploarea globală a acestui pericol, care a pîndit şi America timp de şapte decenii. La sfîrşitul anilor ’50, constată Tim Weiner, „peste 400 de agenţi FBI cu baza la New York se ocupau de ameninţarea comunistă; de Mafie se ocupau doar patru.“ Hoover spunea că asta era treaba poliţiilor locale şi că dacă agenţii săi s-ar fi ocupat de Mafie, ar fi riscat să fie mituiţi, iar imaginea FBI-ul ar fi avut de suferit. 

Pe vremea lui Hoover, FBI s-a ocupat intens de contraspionaj şi de contracararea eventualelor subversiuni din partea inamicilor Statelor Unite. O mulţime de agenţi acoperiţi şi spioni dezvăluiau planurile sovieticilor. Cînd Hruşciov, aflat într-o vizită oficială în SUA, i-a fost prezentat lui Hoover, directorul FBI i-a spus: „Cred că avem nişte cunoştinţe comune.“ Replica lui Hruşciov nu s-a lăsat aşteptată: „Avem într-adevăr nişte cunoştinţe comune, aşa că să n-ai încredere în nimeni.“ La întoarcerea în URSS, în avionul lui Hruşciov chiar se afla o „cunoştinţă comună“, Morris Childs, un agent dublu care lucra pentru americani, deşi liderul sovietic îl considera de partea sa.  

Operaţiunile care încălcau legea, ordonate de Hoover, erau la ordinea zilei. Agenţii săi se ocupau întruna cu spargeri de locuinţe şi plantări de microfoane fără autorizaţie legală. Justificarea era întotdeauna interesul naţional şi în foarte multe cazuri aşa şi era. Pentru el, la fel ca pentru Machiavelli, scopul scuza mijloacele. Grija foarte importantă a lui Hoover era să nu se afle nimic despre toate acestea şi imaginea FBI să nu fie afectată. Iar în timpul „domniei“ lui, instituţia a atins culmile prestigiului. Cînd preşedintele Nixon a început să-şi încalce grav atribuţiile, Hoover a stat deoparte. Lipsa lui de colaborare cu Casa Albă în acest sens l-a determinat pe Nixon să-şi creeze propria echipă de investigaţii, cea care avea să provoace scandalul Watergate şi demisia preşedintelui.  

Hoover a murit înainte ca Nixon să-l poată schimba din funcţie, aşa cum avea intenţia. Pentru FBI a urmat o lungă perioadă de dezorientare, dar agenţii săi, şcoliţi sub Hoover, au reuşit totuşi să dea lovitura de graţie administraţiei Nixon. Din recent desecretizatele documente studiate de Weiner rezultă că, în deconspirarea afacerii Watergate, rolul principal l-a jucat FBI (chiar dacă în fruntea sa venise un om loial preşedintelui), şi nu jurnaliştii de la

aşa cum se credea pînă deunăzi. Agenţii FBI se foloseau de presă pentru a face ca adevărul să iasă la lumină. „Fără FBI, reporterii ar fi fost pierduţi“, conchide Weiner.  

După dispariţia lui Hoover, instituţia a trecut şi prin eşecuri dezastruoase. S-a adaptat greu la noua configuraţie de după încheierea Războiului Rece, la era computerizată şi la cerinţele noii lupte împotriva terorismului. Luptele politice interne din Statele Unite, incompetenţele şi orgoliile unor personaje importante, dificila comunicare cu veşnicii rivali de la CIA şi, uneori, cu Casa Albă, au făcut inutile multe eforturi ale unor agenţi devotaţi. Cele mai uluitoare asemenea cazuri sînt legate tocmai de atentatele împotriva World Trade Center. Atît înaintea bombei care a explodat acolo în 1993, cît şi înaintea atacurilor din 11 septembrie 2001, au existat agenţi FBI care i-au avut în atenţie pe potenţialii terorişti şi care, în principiu, le ştiau intenţiile. Din diverse motive însă, de fiecare dată, investigaţiile n-au fost duse pînă la capăt. Pe de altă parte, din cartea lui Weiner reiese că agenţii FBI au reuşit în general să-şi păstreze integritatea morală şi profesională în perioada de după 11 septembrie 2001, cînd în anchetele contra suspecţilor de terorism se săvîrşeau excese. 

Dincolo de perioadele mai mult sau mai puţin glorioase, istoria FBI este de fapt povestea veşnicului antagonism dintre necesitatea apărării siguranţei cetăţenilor şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor civile.

Istoria dezvăluie dileme, eforturi intestine, dedesubturi şocante sau urîte ale funcţionării celui mai puternic stat democratic al timpurilor noastre.  

Mai multe