Faza anului meu

Rar dau din labe și fac sport, adică înot. Dar cum bazinul e mic, normal că se fac ore de aqua gym. Normal. Cu cît e mai mic locul, cu atît se luptă zeci de oameni pentru un loc în apă. Dar nu asta discutăm aici. Discutăm despre cum ești văzut de ceilalți. Da, dădeam din labe, pe spate, și am fost oprit din înot. Ce să vezi, cineva îmi spune: Nu pleosc, nu pleosc! Mă oprește și strigă: Nu pleosc! Nu-nțeleg, dar femeia repeta: Nu pleosc! Și am înțeles că nu-i plăcea pleoscul. Dar ce legătură am eu cu preferințele ei? Era la aqua gym, ce treabă aveam eu? Am pornit din nou fără cuvinte, tăcut-năuc. Apoi mi-am văzut de drum, de înot. După o tură de înot, am fost împroșcat cu apă. Tone de apă mi se păreau. Parcă un rechin ar fi trecut pe lîngă mine. Uite, uite, aceeași femeie a urlat: No pleosc! No pleosc. Deci? Eu eram cu no pleosc, eu pleoscăiam. Eu, eu, eu. Adică stilul meu de înot se reducea la pleosc. Eu făceam pleosc. Eu. Eu. Eu. Deci eu. Mie mi se părea că înot ca un zmeu. Or, fetele de la aqua gym credeau că sînt un pleosc, nimic mai mult. Îngrozitor. Eram un pleosc. Vai de capul meu. Am înotat tot mai încet, pînă la pieire. La cap de culoar m‑am retras. Tăcut-năuc. Ce să fac cu mine? Prea bătrîn ca să mă mai schimb. Prea tînăr ca să mor așa, imediat. Am rămas pleosc pe margine. Punîndu-mi prosopul pe trupul fleșcăit. Și deși abonamentul costa de mă rupea, am ieșit pleosc pe ușa bazinului. Mi-am încercat norocul dincolo, în sala cu fiare.