Favoriţii domnului ministru

Îl ştiu din vedere de foarte multă vreme, de prin cartier. E un domn cu burtă, chelie şi favoriţi. Pe vremuri umbla îmbrăcat numai în costum, cu mîinile la spate, întotdeauna îngîndurat, cu privirea fixată în pămînt, la doi metri în faţă, preocupat parcă de nişte probleme foarte importante. Nu se uita nici în stînga, nici în dreapta. Mi-aduc aminte că, într-o perioadă, unii vecini i se adresau cu „domnu’ ministru“. Nu ştiu exact ce funcţie o fi avut, dar pe atunci mă gîndeam că, într-o viaţă întreagă de purtat favoriţi, n‑avea cum să nu fi fost numit şi ministru. Astăzi e pensionar şi îl mai văd şezînd pe cîte o bancă, la soare. Îşi întinde, relaxat, picioarele încălţate cu nişte pantofi scîlciaţi. Burta e la locul ei, dar părul i-a albit complet. La fel şi favoriţii.

O femeie slabă şi osoasă, cu un tricou roşu, stătea pe o bancă din parc, lîngă lac, privind absent undeva în zare. La început mi s-a părut că e foarte supărată, că i s-a întîmplat ceva. Apoi, judecînd după poziţia picioarelor adunate sub ea ca în poziţia lotus, mi-am dat seama că meditează. Era în transă, în alte sfere decît restul lumii. Un cîine mic, flocos şi foarte nostim, scos la plimbare de cineva, a început a-i da tîrcoale, curios. O mirosea pe toate părţile, dînd din coadă şi chiar mîrîind uşor. Părea că vrea să-i intre cumva în graţii, dar femeia nu reacţiona în nici un fel. Nu-l vedea, nu-l auzea, nu-l simţea. Cînd tinzi să te integrezi în absolut, să te contopeşti cu marele spirit universal, fiinţele din apropiere, oricît de interesante sau de drăgăstoase, nu mai există.

Ştiţi genul acela de bărbat trecut de 60 de ani, activ şi foarte egoist? Ei bine, am întîlnit de curînd un asemenea exemplar la piscină. Un tip aţos, ras în cap, care înoată violent. Cînd trece pe lîngă tine în bazin, dacă nu eşti atent, te loveşte. Nu-şi cere niciodată scuze, preocupat tot timpul de propriile mişcări şi performanţe sportive. Îşi îndeplineşte programul fără greş. Are un număr de bazine de făcut, într-un timp pe care şi-l stabileşte cu exactitate. Cînd întoarce, la capătul culoarului, pufăie şi scuipă zgomotos. Dacă te apropii mai tare de el, cînd nu are capul băgat sub apă, poţi auzi şi un fel de mormăit autist pe care pare a-l scoate în permanenţă. Un fel de comunicare cu el însuşi. Cînd iese din bazin, foloseşte prosopul într-un mod riguros, cu mişcări ample şi exacte, de o eficienţă totală. Fredonează ceva sau chiar fluieră uşor. Deşi e într-un loc cu foarte multă lume, se comportă ca şi cum ar fi singur. Iese şi intră primul pe orice uşă. Duşul de la vestiar îi este parcă rezervat exclusiv dintotdeauna şi să te ferească sfîntul să-i stai în cale. După duş, se clăteşte pe faţă la chiuvetă, cu apă rece, sub jet maxim, frecîndu-se iute cu mîinile pe obraji şi clămpănind zgomotos din buze, ca un cîine mare care se scutură de apă. Ciorapii îi sînt de un alb imaculat şi şi-i întinde pe picior cu multă grijă. Cu siguranţă, nu are nepoţi şi nici copii. Nu ştiu dacă o mai fi avînd nevastă, dar sînt convins că are o iubită de vîrsta lui, care se omoară după berea ieftină.

Odată cu venirea primăverii, observ pe stradă ceva ce apare tot mai des. E vorba de acele tinere fete, de obicei nici prea înalte (ca să nu zic scunde, sărăcuţele), care, deşi au picioruşele formate numai din pachete şi pacheţele grăsuţe, poartă pantaloni mulaţi. Poate că se hrănesc numai pe la fast-food-uri sau poate că doar natura e de vină. Bineînţeles, cele mai multe sînt genul care încep conversaţia una către cealaltă cu „Ia zi, fată…“ Problema sînt însă blugii strîmţi, pantalonii de piele sau, uneori, simplii colanţi supraelastici le scot în evidenţă formele plesninde. Iar formele astea, cum spuneam, or fi ele apetisante, dar parcă mai degrabă în cazul  cîrnăciorilor de bere decît al fetelor.

În cartier se montează tomberoane de gunoi subterane. Ce iese afară acum e doar vîrful unui aisberg. De curînd am asistat pentru prima oară la felul în care se golesc. Tomberoanele stau pe o platformă care se ridică la suprafaţă prin­tr‑un sistem hidraulic, aşa încît gunoierii să le poată descărca în maşina lor. E adevărat că ele sînt pe categorii, notate pe gurile de aruncare (gunoi menajer şi deşeuri reciclabile), iar maşinile par să verse totul într-un singur compartiment, dar întreaga tehnologie e ceva cu totul şi cu totul revoluţionar pentru Bucureşti. Mă întreb doar ce se va întîmpla, în condiţiile astea, cu bieţii indivizi care-şi făcuseră o adevărată meserie din a căuta prin gunoaie şi care în ultima vreme erau destui. În tomberoanele subterane nu mai pot avea acces. Lumea lor dispare. Vor rămîne şomeri?