Fascinaţia mitocăniei

Era blondă, purta ochelari de soare și conducea un SUV. Chiar așa era. Blondă. Nici urmă de ironie în constatarea asta, nici o trimitere la celebrele bancuri, mai bune sau mai proaste, cu blonde. Venea dinspre Piața Victoriei spre Romană și a oprit la semafor. Zîmbea, discutînd cu cineva la telefon. O mai despărțeau vreo cincizeci de metri de locul în care se putea întoarce, cît se poate de corect, în direcția din care venise. Nu i-a păsat. A întors exact pe trecerea de pietoni, rapid, pentru că-și permitea. Și pentru că tot nu venea nimeni din sens opus. Era degajată, veselă, suverană în dreptul ei de a face orice. Un drept pe care și l-a dat singură, cu generozitatea celui care crede sincer că regulile și obligațiile sînt valabile doar pentru ceilalți. Pe figura ei se întindea un cer senin, pe care un avion de acrobație, lăsînd fum alb în urma lui, reușise să scrie limpede: „E lumea mea!“

E aproape sigur că n-ar fi făcut așa ceva, n-ar fi întors pe o trecere de pietoni, și în ciuda celor mai evidente linii continue, dacă s-ar fi găsit în Franța, în Austria sau în Germania. Poate doar prin Bulgaria, „că sînt ca noi“. Altminteri, prin alte țări cu reputație bună, s-ar fi simțit o persoană civilizată, care găsește chiar un soi de bucurie în a se supune unei forme de ordine. E frumos și reconfortant să te simți civilizat. Aici, acasă, nu poți să trăiești bucuria asta. Compatrioții nu merită gesturile tale civilizate. Sînt primitivi și proști, sînt singurii vinovați de faptul că dînsa se simte, atunci cînd circulă cu mașina prin țara asta, ca și cînd ar traversa stepele Asiei. Și, evident, nu e vorba doar despre o „ea“ blondă, dintr-o întîmplare cît se poate de reală, petrecută într-o dimineață de primăvară, în inima capitalei acestei țări. E vorba despre mulți „ei“ și „ele“, despre noi, o lume, un univers al nostru, unde fiecare crede că doar celălalt e vinovat grav de nivelul de înapoiere în care băltim.

După ce călătorim prin alte țări sau cînd venim acasă, în vacanță, de la muncă, parcă scoatem punga cu gunoi dintr-un aspirator care nu mai trage aer, de plin ce e. O pungă pe care o deșertăm în stînga și-n dreapta, imediat ce-am ajuns acasă. Parcă ne răzbunăm pe noi înșine că ne-am comportat civilizat prin alte țări. Intrăm într-o buclă isterică, într-un soi de frenezie de a face pe-aici absolut tot ce nu e permis la alții. Cînd sîntem pe-acolo, ne găsim gata oricînd să fim foarte critici, să facem ordine chiar și în sistemele de guvernare și în viețile ălora. Cînd venim aici, dăm drumul resurselor de barbarie pe care le-am ținut în frîu cît am fost plecați. Disprețul pentru locul ăsta ne iese prin pori și se transformă într-o ceață deasă, prin care ne croim drumul cu macetele celor mai condamnabile gesturi. Suferim îngrozitor că „lumea“ ne vorbește de rău, fără să și dea seama din ce cultură excepțională venim, și ne răzbunăm, făcînd risipă de imaginație, pe compatrioți și pe spațiul public de aici. Pe lîngă ce facem zilnic, gestul doamnei care a întors mașina în centrul capitalei, ca la dumneaei în curte, poate părea de o ridicolă lipsă de însemnătate. Știm bine, însă, că nu e așa. Știm că e un simptom care se manifestă în grade diferite la mulți dintre noi. Dar, atunci cînd e observat în toată splendoarea lui, îi vedem gravitatea doar la celălalt. Niciodată la noi înșine.

Avem un soi de fascinație în a plănui sau a improviza cît se poate de creativ – depinde de situație și de cît timp avem la dispoziție – orice mitocănie care rănește locul în care trăim. Dacă nu comitem un gest fizic de agresiune la adresa spațiului pe care îl populăm, compensăm cu repertoriul lingvistic. La gurile noastre se îmbulzesc falnice cascade de porcăială, care îneacă orice peisaj prin care trecem. Uneori știm că, în adîncul nostru, nu sîntem nici mai buni, nici mai răi decît alții, că am avut un traseu cultural complicat și traumatic, și că ține doar de noi și de felul nostru de a vedea lumea să ieșim din bucla asta. Așa cum știm și că procesul de învățare e destul de lung și foarte anevoios. Dar un anumit fel de oboseală ne face să trecem repede peste gîndul ăsta. Și alunecăm în prăpastia cu resentimente, din care urlăm cît ne țin plămînii că am fost abandonați, vitregiți, sabotați. Și că generația asta din ziua de azi strică, plină de sîrguință, tot ce-am construit noi bine.

Iar mitocănia care a învățat să se îmbrace cu straie croite în liniștea bibliotecilor e alt soi de răzbunare perversă. Credem că o idioțenie plină de răutate, dar spusă într-un anumit fel, scapă de lestul resentimentului, dacă pornește pe o alee discursivă pavată cu ironie sau cu un anumit fel de umor, pe care-l considerăm de soi. Dăm lecții aspre, din ipostaza de zîne neîntinate sau din cea de nihilist afanisit. Și răspundem cu un „bă“ implicit, deghizat în afișarea unor competențe din care reies mereu aceleași chestii. Fie că habar n-ai, fie că n-ai consultat cele mai recente cifre, fie că scrii la reviste care se pretind de cultură și că bănănăi prin turnuri de fildeș fără să dai soluții, fie că el ți-ar fi scris mult mai bine articolul, fie că țara arde și baba ’telectuală se piaptănă, iar lista continuă pînă mîine. Iar mîine, zîna neîntinată sau nihilistul afanisit, la întîlnirea cu prietenii, povestesc exact în registrul pe care l-au criticat ieri. Dar o fac ei, ceea ce e profund natural și complet necondamnabil. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.