Farmecul discret al ipocriziei

Ar fi interesant să numărăm de cîte ori pe zi auzim sau pronunțăm sintagma „lipsă de repere“. Să vedem ce număr iese pe săptămînă. Apoi pe lună și pe an. În mod normal, un asemenea fluviu de evocare a aceluiași fapt, o asemenea mitraliere a aceleiași sintagme ar trebui să aibă chiar și efecte magice. Ar scoate și duhul din lampa lui Alladin. Lucru care s-ar putea verifica și în cazul nostru. Deși, aparent, intenția era alta. Mulți dintre noi credem că pronunțăm sintagma „lipsă de repere“ cu dorința de a sublinia, de fapt, tocmai necesitatea absolută a existenței reperelor. Ei bine, rezultatul e invers. Pe măsură ce folosim în mod repetat această asociere de cuvinte, duhul adunării lor într-o sintagmă părăsește lampa de domiciliu și-și ia lumea-n cap. Pe cît spui cu mai multă convingere că, pentru tot ce se întîmplă în jur, de vină e „lipsa de repere“, pe așa măsură lipsa asta crește, se adîncește, împărățește.

Oare cum așa? Pare că noi ne dorim fierbinte ceva, dar cînd ne uităm în jur constatăm că ceva-ul ăsta dispare văzînd cu ochii, ca apa care fuge din cadă, odată ce-am scos dopul. Cum e posibil? Doar organizăm conferințe despre așa ceva pe la toate corporațiile, pe la școli și pe la facultăți, scriem prin reviste, postăm pe Facebook, facem fiecare ce putem. Mereu denunțăm „lipsa de repere“, cu intenția de a spune că, fără ele, nu se poate trăi. Mereu vorbim despre „elitele care nu mai există“. Ne simțim foarte conectați la „nevoia de valori“ cînd amintim cum a fost „decimată elita României la Canal și în închisorile comuniste“ sau cînd vorbim despre „elita politică și intelectuală din perioada interbelică“. În general, avem grijă să nu lipsească, din setul lexical pe care îl utilizăm zilnic, această tripletă obligatorie: „repere, elite, valori“.

De fapt, dacă rămînem un pic singuri și ne gîndim mai bine, dacă nu sîntem în public și nu trebuie să dăm bine, ia să ne mai scutească un pic de chestiile astea cu elitismul. Trăim într-o lume egală, unde avem multe de făcut. Multe chestii concrete, nu vorbărie și broderii de cuvinte. Aia e o formă de parazitism. Stai și-ntorci la fraze, că, vezi Doamne, dai de piatra filozofală. Alo! Trăim într-o lume concretă! Democratică! Egală! Competitivă! Meritocrată! Bun… și astea sînt vorbe, că tot o pilă și-o atenție rezolvă lucrurile, dar… orișicît. Nu e locul aici de farafastîcuri, de fraze și aere elitiste. Viața e dură și făcută din chestii palpabile. Școala ălora mici, cheltuieli cu casa, cu mașina, banii de concediu, stresul de la serviciu, rata de la bancă, demența din trafic, Doamne ferește să ajungi prin vreun spital, adică lucruri de care te lovești zilnic. Lasă mă pe mine cu valorile și cu elitismele, că mă ia cu greață. Nu vezi pe ce lume trăim, nene? Vino tu să-mi spui că eu stau așezat, deși e limpede că stau în picioare. Deci lasă-mă cu elitismele astea ieftine și, mai bine, prestează o muncă pentru societate, ceva care se vede, nu mă lua pe mine cu abureli de-astea, c-o fi și-o păți.

Pentru că democrația e și… antielitistă, nu?! Nu sîntem toți la fel? Ce justificare are orice fel de elită într-o lume egală? Adică, în afară că vorbește frumos și a citit mai mult ca mine, ce are el în plus? Cu ce e mai bun ca mine? Știi ce? Prefer un om de afaceri prost, de la care înțeleg ce zice, în locul unui fandosit de-ăsta de intelectual, care vorbește și scrie pentru el și pentru prietenii lui. Ăla și-a făcut banii singur, treaba lui cum, trăim într-o lume liberă. Și ajută săracii. Și e… om. Ce-i în gușă și-n căpușă. Mi se strepezesc dinții cînd aud chestii cu homosexuali care vor familii, cu drepturile copilului, cu drepturile femeii, cu țigani, cu etnici de nu știu care, cu însănătoșirea spațiului public, brambureli și tembelisme aduse de pe la alții. De repere de-astea mă lipsesc. Oricum sîntem un popor de doi bani. Aici doar parul funcționează. Și relațiile. Te descurci, îți vezi de treaba ta, n-are nimeni nimic cu tine.

Și a se lăsa cu rahaturile astea aduse de pe-afară. Circulă și alea cu un anumit interes. Nu că teoria conspirației sau alte alea. Dar un interes tot există. De ce să te ghidoneze alții dacă poți s-o faci și tu, aici, la tine acasă? Unde nu mai ai loc de de-ăștia, care au venit ei să-ți arate cum se face. Și stai liniștit, că, chiar dacă-ți arată cum se face, asta nu e pe gratis. Dai c-o mînă, iei cu alta. Ce naiba, că doar nu ne-am născut ieri. Între timp, copiii ăștia nu mai știu un colind pe de rost. Păi, e normal? Și intelectualii lu’ pește mă iau cu implicări și principii și, vezi Doamne, idei și cutare. Ia învață-i un colind pe copii! Ia obligă toate radiourile astea private să dea cel puțin jumătate din program muzică românească! Nu mă freca la cap cu vorbărie din care nu-nțeleg nimic!

Odată ce se face ziuă și începe programul de lucru, în atmosfera marilor companii și a marilor instituții, în multe dintre birourile patriei își reintră în programul de vizibilitate tripleta celebră – repere, elite, valori. Se țin conferințe, prelegeri, cursuri, se discută despre necesitatea trăirii în spiritul acestor idei. Pînă pe seară. De-acolo, urmează o altă lume. Pînă spre dimineață. Și tot așa. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.