Fără tie-break

În urmă cu cîteva zile, la Wimbledon, s-a întîmplat un fenomen care merită atenţie. Doi jucători, aţi auzit deja poate, s-au hotărît parcă să nu-şi mai încheie niciodată partida, să profite de faptul că regulamentul acestui turneu al turneelor nu prevede tie-break în setul decisiv (adică, un fel de taie-funia, inventat în aceeaşi limbă în care s-a născut şi vorba time is money). Cei doi, francezul Nicolas Mahut şi americanul John Isner, s-au bătut în rachete timp de trei zile încheiate, ca în poveştile cu Făt-Frumos şi Zmeul Zmeilor (partida se întrerupea doar la lăsarea întunericului). Ambii aveau servicii formidabile şi parcă îngropau mingea în careul adversarului, tot aşa cum personajele de poveste amintite se îngropau unul pe celălalt (pînă la genunchi, pînă la brîu ş.a.m.d.). Din acest motiv, nici unul nu reuşea să facă break-ul care să-l departajeze.

Un spectacol fascinant într-o lume tot mai grăbită şi mai fragmentată, în care nu doar timpul de lucru, dar şi timpul liber sînt din ce în ce mai riguros programate. O lume în care nimeni nu mai are răbdare sau răgaz pentru desfăşurări lungi, pentru cusut tapiserii sau pentru ascultat simfonii de Mahler. Nu fac excepţie nici competiţiile sportive, parcă tot mai scurte şi mai multe. În general, pentru ca un sport sau altul să prindă, să intre în graţiile televiziunilor, reprizele trebuie să fie cît mai scurte, iar pauzele cît mai dese, favorabile reclamelor. Mai de mult, în pauzele unui meci de box, vedeai cum boxerul este şters cu prosopul, cum i se scoate din gură proteza de protecţie, cum i se dă apă cu stropitoarea, cum i se tamponează eventualele răni şi auzeai întotdeauna indicaţiile antrenorului. La meciurile de tenis, de asemenea, îi vedeai pe jucători mîncînd o banană sau bînd un suc, schimbîndu-şi tricoul sau primind diverse servicii medicale. Momentele de pauză ale jucătorilor făceau parte din spectacol. Astăzi, în pauze, la televizor vezi detergenţi şi credite de refinanţare sau, cel mult, cum proprietara unei case îi trage o palmă zugravului (aia e chiar o reclamă nostimă). Nu mai spun că la meciurile de tenis transmise la Sport.ro, pauzele sînt dilatate cu reclame asurzitoare aşa încît, la fiecare două game-uri, se pierde primul schimb de mingi. 

Sportivii înşişi par a fi cuprinşi de trepidaţia acestei lumi, înoată, pedalează, vîslesc sau aleargă mai repede. Sporturile de echipă sînt mai alerte. Pînă şi la snooker, un joc tihnit prin excelenţă, astăzi, cel mai rapid jucător din lume (Ronnie O’Sullivan) are şi cel mai mare succes. Dar, revenind la eroii de la Wimbledon, ei jucau excelent şi nu erau nici pe departe nişte tipi lenţi. Breşa pe care au făcut-o în era grabei şi în care toate lucrurile trebuie să aibă un cap şi o coadă bine precizate (chiar dacă nu neapărat şi conţinut), a fost de altă natură. Au perturbat programele televiziunilor, au stricat orarul turneului, punînd totodată la grele încercări şi biologia arbitrului de scaun. Dincolo de toate, au făcut deliciul spectatorilor şi al telespectatorilor care şi-au lăsat la o parte rutinele obişnuite, pentru a vedea minunea pînă la capăt. Cu atît mai mult cu cît acest capăt părea să nu existe. Orice limită, chiar şi aceea a necesităţii unui învins şi a unui învingător a fost depăşită. Se juca tenis de dragul tenisului, la infinit, într-o buclă atemporală în care jucătorii semănau cu nişte copii, care nu mai vor să se oprească din joacă. Cei doi erau storşi, dar nu se dădeau bătuţi. Au bătut însă toate recordurile imaginabile. Au servit fiecare peste o sută de aşi (recordul mondial era de 78) şi au depăşit cu peste patru ore şi jumătate cel mai lung meci de tenis din istorie. Scorul din setul decisiv al finalei de anul trecut de la Wimbledon, dintre Federer şi Roddick, acel 16 la 14 care atunci părea incredibil, astăzi e de-a dreptul caraghios faţă de colosalul 70 la 68 cu care, în cele din urmă, cei doi au încheiat setul decisiv (a cîştigat Isner). De bună seamă, ambii şi-au consumat acolo energia pentru un întreg turneu (Isner n-a mai făcut nimic în turul următor), dar ce mai contează. Fără a avea şanse să ajungă în fazele importante ale turneului, au reuşit, oricum, să concentreze întreaga atenţie asupra lor. Au intrat în istoria tenisului. 

Mă tem însă că, în urma acestei isprăvi, organizatorii turneului ar putea hotărî să introducă tie-break-ul şi în setul decisiv. Ca să prevină pînă şi total improbabila repetare a unei astfel de întîmplări.