"Fără dar şi poate..."

26 iunie 2013   TÎLC SHOW

O serie de pseudoreguli gramaticale şi pseudoexplicaţii etimologice circulă de multă vreme printre vorbitori, alcătuind un folclor lingvistic la a cărui perpetuare contribuie, uneori, şi şcoala (prin profesori cu convingeri ferme, dar fără dorinţa de a le verifica temeiurile), avînd în ultima vreme, ca mediu ideal de răspîndire, Internetul. Nu întotdeauna se formulează reguli explicite: se poate ca, fără nici un comentariu, o formă sau o construcţie să fie reinterpretată, pur şi simplu pentru că vorbitorii nu o mai înţeleg, nu o mai asociază cu alte cuvinte şi expresii. Fenomenul, bine cunoscut în ipostaza etimologiei populare, poate produce, în timp, o modificare a formei mai puţin transparente, în conformitate cu o nouă asociere prezentă în mintea vorbitorilor.

Un exemplu relativ recent de etimologie populară, asociat cu circulaţia „folclorică“ a unei false justificări, duce la transformarea locuţiunii fără doar şi poate, pe care unii vorbitori au început să o folosească în forma fără dar şi poate. Exemple sînt multe: „Eşti fără dar şi poate o adevărată divă!“ (clopoţel.ro); „Fără dar şi poate el a călcat strîmb“ (enational.ro); „Iubirea, fără dar şi poate, ne hrăneşte sufletul în fiecare moment al existenţei noastre“ (garbo.ro) etc. Modificarea apare mai ales pe bloguri sau în comentarii ale unor anonimi, dar pare să fi pătruns şi în mass-media: „Cei care merg în Ontario, Canada vizitează fără dar şi poate una din cele mai mari minuni ale lumii“ (antena3.ro); „vocea s-a impus fără dar şi poate, o spun oameni de calitate“ (cancan.ro), „o locaţie care stîrneşte, fără dar şi poate, imaginaţia oricărui bărbat“ (acasatv.ro).

Alături de vorbitorii cărora li se pare deja că aceasta este forma normală, folosind-o fără ezitare, se găsesc şi teoreticienii ad-hoc, cei care critică „lipsa de logică“ a formei tradiţionale. Explicaţiile lor arată că în exemplele anterioare nu era vorba de repetarea întîmplătoare a unei simple omisiuni de literă, a unei erori de tastare, ci chiar de o tendinţă de modificare. Nespecialiştii aplică, de obicei, cu mare uşurinţă, eticheta greşit: „Ce să mai vorbim despre expresia greşită «fără doar şi poate», care e, de fapt, fără dar şi poate?“ (hobbyforum.ro). Argumentele aduse în sprijinul acestei critici vizează o presupusă nepotrivire între înţelesul lui doar (în utilizarea sa actuală, de adverb restrictiv, sinonim cu numai) şi ideea de posibilitate – preferîndu-i, în schimb, sensul aparent mai potrivit al adversativului dar: astfel, fără dar şi poate ar însemna „fără obiecţii şi ezitări“.

În mod tipic, explicaţiile folclorice nu iau în considerare evoluţia limbii, pentru că, în ciuda proceselor foarte evidente pentru gîndirea ştiinţifică, vorbitorul are impresia că limba e stabilă şi atribuie prea uşor trecutului norma prezentului. La absenţa viziunii istorice asupra schimbării contribuie, probabil, şi şcoala.

Toate dicţionarele noastre înregistrează expresia fără doar şi poate în forma ei cunoscută, atestată din secolul al XIX-lea şi cît se poate de firească, pentru că sensul vechi al adverbului doar(ă) este cel de posibilitate şi incertitudine. Încă din secolul al XVI-lea, vechiul doară este echivalent cu poate: „Iară ei, cînd vor ceti acicea cîndai, doară se vor putea derepta şi la calea ceaia adeverită să se aducă“ (predoslovia Evangheliei cu învăţătură a lui Coresi, 1581). Urme ale valorii vechi a lui doar s-au păstrat în unele construcţii (interogativ: Doar n-ai uitat?) şi locuţiuni (într-o doară, doar-doar etc.). Ca expresie a certitudinii, fără doar şi poate neagă două formule de indecizie echivalente (doar şi poate), intensificîndu-şi efectul prin alăturarea acestora. Doar a căpătat destul de tîrziu sensul restrictiv, intrînd în concurenţă cu numai. (De altfel, nici istoria lui dar sau dară nu e simplă: cuvîntul nu era adversativ în primele sale atestări şi a avut, pînă curînd, şi o utilizare concluzivă, păstrată în aşadar).

E inacceptabil să aplicăm schimbărilor semantice subtile şi îndelungate, ale căror urme se păstrează doar în unele expresii şi locuţiuni, grila unei pseudologici limitate la înţelesul actual al cuvintelor. Sper ca asocierea dintre dar şi poate să nu se răspîndească în mod contagios, aşa cum se întîmplă în ciuda protestelor specialiştilor, cu multe inovaţii actuale.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe