Familia, politica şi românii
– Un recent sondaj IRES arată că din iarna trecută pînă în prezent interesul românilor pentru politică a crecut cu 14 procente.
– Curios, eu vin de la prezentarea unui sondaj în care interesul pentru politică este de departe pe ultimul loc şi în scădere...
– !?
Este genul de confuzii ce se nasc şi se răspîndesc public dintr-o lectură „pe diagonală“ a sondajelor. M-am dus aşadar la sondajul IRES, unde întrebarea era următoarea: „Pe dumneavoastră vă interesează ceea ce se întîmplă în politica românească?“. Rezultatele arătau într-adevăr o creştere de la 40% în decembrie 2011 la 54% în prezent. Mult, foarte mult... Am revenit şi la ancheta CCSB, comandată de Antene şi prezentată zilele trecute la Clubul Ţăranului. Acolo, întrebarea era de cu totul altă natură: „Cît de importante sînt pentru dumneavoastră următoarele lucruri?“. În dreptul politicii, gradul de importanţă era de 15%. Altă gîscă în altă traistă... Cineva poate să fie interesat de ce se mai întîmplă în politica ţării fără ca Politica să aibă foarte mare importanţă în ansamblul vieţii sale.
Ancheta CCSB, vizînd „valorile“ actuale ale românilor, spune însă lucruri mult mai interesante decît această simplă diferenţă de perspectivă. Pornind de la această poziţie a politicii în viaţa românilor, mult mai semnificativ decît locul în top al politicii este tensiunea evidentă dintre familie şi politic: dintr-o listă de 28 de „lucruri“ considerate a fi mai mult sau mai puţin importante în viaţă, familia se află detaşat pe primul loc, iar politica, la fel de detaşat, pe ultimul. Mai facem un pas şi constatăm că primele cinci locuri se referă la spaţiul domestic, în timp ce ultimele lucruri ca importanţă ţin de spaţiul public, în orice caz de unul extra muros, ca să spunem aşa: călătorii, afaceri, distracţii, politică. Mergînd şi mai departe, la întrebări cu alegeri impuse, constatăm că familia este preferată prietenilor, copiii sînt mai importanţi decît timpul liber personal, o viaţă liniştită este mai importantă decît una intensă etc.
Am fi tentaţi, probabil, să spunem simplu că aşa-i românu’, familist, cam tradiţionalist şi patriarhal carevasăzică. Nu sînt convins că este (doar) asta. Această investire preferenţială în familie merge mînă în mînă şi îşi capătă adevărata semnificaţie doar în complementaritatea sa cu relativa dezimplicare, afectivă şi axiologică, din sfera publică – în primul rînd politică, dar şi economică. Iar distanţa dintre cele două sfere pare să se adîncească. Această tensiune este deci edificatoare, şi nu locul în sine al „familismului“. S-ar părea deci că spaţiul domestic (re)devine unul de rezistenţă socială, un soi de mecanism de apărare, de „refugiu în codru“ din calea năvălitorilor. O strategie nu foarte combativă, şi cu atît mai puţin „civică“, dar îndelung validată în vremuri de restrişte.
Sondajul CCSB ne oferă şi alte teme de reflecţie. O întrebare simplă şi ingenioasă îi întreabă astfel pe români ce dorinţe i-ar cere peştişorului de aur să le îndeplinească. În mod nesurprinzător, pe primul loc se află „sănătatea“, 15% punînd-o pe primul loc şi 55% menţionînd-o printre cele trei dorinţe. Nesurprinzător, căci sănătatea apare constant în sondaje pe primele locuri ale preocupărilor, şi chiar ale „valorilor“ românilor, ea constituind o „marcă distinctivă“ a societăţii noastre în context european: sănătatea este o problemă personală importantă pentru 27% dintre concetăţenii noştri, faţă de 7% în ţările din Sud şi 16% pe ansamblul UE. Mai mult, la nivelul tineretului, această tendinţă apare şi mai pronunţată.
Am mai discutat acest aspect şi cu alte ocazii, aşa că nu voi reveni aici cu detalii. Constanţa şi amploarea acestei preocupări dau însă de gîndit şi dincolo de „tradiţionalismul ţăranului român“. Sănătatea este una dintre cele mai „personalizate“ şi „încorporate“ probleme umane, iar grija/îngrijorarea legată de aceasta este, la rîndul ei, una cît se poate de individuală. Doar că individul român se simte mai degrabă neputincios în această privinţă şi trăieşte cu impresia dominantă că i se poate întîmpla orice, fără ca el să poată face ceva (spre deosebire de semenul său occidental, convins că poate interveni cu succes în sănătatea sa). Este posibil astfel ca această obsesie naţională a sănătăţii, în relativă creştere statistică, să traducă şi un soi de somatizare, de frică resimţită în propriul corp în faţa unei vieţi sociale în care „ţi se poate întîmpla orice fără ca să poţi face ceva“. Altfel spus, cam mulţi români nu prea se simt bine în pielea lor...
Un ultim aspect pe care l-aş evoca aici ţine de o dimensiune explicită a societăţilor moderne – numite de unii şi „societăţi de risc“: problema asumării riscului. Astfel, la întrebarea „ce preferaţi, un loc de muncă sigur, dar mai prost plătit sau unul mai bine plătit, dar nesigur“, 70% dintre respondenţii la chestionarul CCSB au ales prima variantă – adică exact acelaşi procent de cînd această întrebare a apărut în sondajele din România. Dimpotrivă, procentul celor care cred că „e mai bine să ai două prăjituri mîine decît una astăzi“ pare să fie în creştere (54% faţă de aproximativ 20% în urmă cu 10-15 ani). În mod total surprinzător, pentru 90% dintre români competiţia este un lucru bun. Cu o condiţie însă: statul să asigure locuri de muncă pentru toţi cei care vor să muncească. Risc, risc, dar să ştim şi noi...
Rezultă astfel un soi de „complex al melcului“: putem ieşi în spaţiul public, dar dacă ştim că, la o adică, ne putem refugia în siguranţa domestică; ne interesează spectacolul politic, dar îl urmărim de acasă; putem să riscăm, dar cu o plasă de siguranţă; putem chiar să migrăm, dar nu ne uităm, de regulă, cochilia protectoare. Doar nesiguranţa sănătăţii ne urmăreşte chiar şi acasă...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.