Fămeaia tradiţională

Formulele care cuprind cuvîntul familie vehiculate şi dezbătute tot mai mult în ultima vreme au de-a face mai mult cu accepţii juridice ale termenului, eventual preluate prin calc (familie extinsă) sau cu interpretări subiective, evaluative şi destul de vagi (familie tradiţională). Rămîn în afara discuţiei aspectele lingvistice ale cuvîntului şi ale echivalentelor sale mai vechi şi mai ales modificările în timp ale utilizării lor. Schimbările suferite de cuvîntul latinesc familia sînt atît de mari încît ilustrează perfect relativitatea conceptului. Se ştie că latinescul familia a fost, pe de o parte, moştenit de română – în forma fămeaie, curentă în limba mai veche, devenită femeie în româna contemporană, pe de altă parte împrumutat pe cale cultă, în epocă tîrzie, în forma familie, cu sensuri din limbile romanice moderne. Dicţionarele latine indică de la început pentru familia sensuri multiple şi schimbătoare; aşa cum arată dicţionarul etimologic Ernout şi Meillet, cuvîntul desemna iniţial servitorimea şi sclavii dintr-o casă, diferenţiaţi de cei aflaţi în relaţie de rudenie; apoi termenul a suferit extinderi semantice, ajungînd să desemneze toţi locuitorii casei, rude şi servitori deopotrivă, ba chiar şi proprietăţile materiale.

Pe cît de larg era sensul cuvîntului în latină, pe atît de restrîns a ajuns în română, prin reducerea la un singur membru al familiei, ba chiar la persoana desemnată în funcţie de sex, nu de relaţia de rudenie. Totuşi, în textele vechi, sensul larg (parţial conservat în aromână de cuvîntul fumeal’e) era încă bine atestat. În Tîlcul evangheliilor, una dintre culegerile de predici tipărite de Coresi (în 1567), fămeaie este folosit curent pentru a desemna un ansamblu de rude, poate chiar mai mult decît atît; fămeaia cu sensul larg – copii, rude, oameni din casă – este clar distinctă de muiere („soţie“), „cu muiarea ta şi cu toată fămeaia ta pasă la besearecă“, ba chiar şi de feciori: „să slujim şi să-l ajutăm în toate sărăciile ale lui; pre el nici întru un chip să nu vătămăm, nece muiarea-i, nece feciorii, nece fămeaia“. Fămeaia era asociată casei – „Aşa apostolii încă n-au vrut părăsi casa şi fămeaia de mintea lor, ce pentru chemătura lu Hristos“. În Palia de la Orăştie (1582), bunăstarea este descrisă în termeni similari: „Şi marhă multă avea, dobitoace mici şi mari, şi mare fămeaie“. Sensul se păstrează şi în secolul următor, de exemplu în Noul testament de la Bălgrad (1648): „Botezat-am derept aceaia şi fămeaia Stefanei“ (I Corinteni, 1, 16); „Şi pizmaşii omului să fie fămeaia lui“ (Matei 10, 36). În Biblia de la Bucureşti (1688), pasajele sînt traduse diferit: „Şi am botezat şi casa lui Stefana“, respectiv „Şi pizmaşii omului – cei de casa lui“. De altfel, în Biblia de la Bucureşti cuvîntul femeie şi derivatele sale erau folosite curent cu sensul generic (şi de gen) de azi: „bărbat şi fămeaie au făcut pre dînşii“; „Şi cunoscu Adam pre Eva, fămeaia lui“; „parte bărbătească şi parte fămeiască să fie“. În dicţionarul său latin-român de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, Theodor Corbea înregistra ambele sensuri, traducînd din latină familia prin „fămeaie, căsnicie“, iar fœmina tot prin „fămeaie“; ultima accepţie era însă cea mai frecventă în text, apărînd în numeroase definiţii: „Claudia, g.f. o fămeaie rimleancă“; „concubina, g.f. fămeaie durmitoare dempreună, soțîie de pat“.

De la desemnarea tuturor locuitorilor unei gospodării pînă la restrîngerea la un singur membru, variaţiile termenului sînt extrem de mari. Desigur, dinamica sensurilor s-ar înţelege mai bine dacă am lua în considerare sinonimele parţiale ale cuvîntului şi întregul său cîmp lexico-semantic, incluzînd şi alţi termeni care numesc rudenii şi coabitări. În orice caz, la fel ca istoria sau sociologia, istoria limbii contrazice ideea unui tipar unic şi imuabil al familiei.