Am un coleg la Sociologie, Manuel Crispeanu pe numele lui, care a intrat în folclorul universitar la începutul anilor 2000. Era pe atunci, dacă vă amintiți, moda pliculețelor cu praf alb, bănuite „teroriste“. Se crease pe mapamond obsesia antraxului „poștal“, menit să te transforme, prezumtiv, în legumă la simpla sa atingere. Într-o bună zi, Manuel a creat o scenă, la el în Catedră, de toată frumusețea. Primise un plic voluminos pe care nu se specifica decît numele destinatarului, adică al lui însuși. Faptul l-a tulburat profund pe profesor. Cine se ascundea în spatele „misivei“ dubioase? Și, mai ales, de ce arăta „scrisoarea“ atît de straniu, cu burta ei de hîrtie umflată anormal, aidoma unui sac burdușit cu varză? De la nedumerire la panică a fost doar un singur pas. Crispeanu, natură psihică fragilă, sensibilizată academic de îndelungi sondaje sociologice contradictorii, se puse pe urlat mai ceva ca o madamă cu pudoarea ultragiată. S-a cocoțat, înnebunit, pe mese, strigînd că este urmărit de toxina ucigașă, că Bin Laden și-a trimis aghiotanții la Universitatea noastră, că să se ascundă toți și așa mai departe. În busculada creată, decanul (alertat de celelalte cadre didactice speriate) i-a ars două palme lui Manuel – desigur, în scopuri terapeutice: profesorul respectiv avea specializare în psihologie post-traumatică și știa că, în anumite tipuri de decompensare, pălmuirea fulgerătoare a pacientului poate face minuni. De data aceasta însă, neglijase că, pe lîngă natura anxioasă, Crispeanu deținea și un fizic impunător. Prin urmare, palmele iuți ale decanului, în loc să-l calmeze, îl dezorientară și mai mult. Profitînd de diferența imensă de alonjă dintre el și psiholog, în pragul paroxismului, îi întoarse așadar loviturile, numai că sub forma unor pumni. În patru secunde, bietul șef al Facultății se prăbuși inert pe podea, iar Manuel continua să țipe de mama focului: „Trupele antitero! Chemați trupele antitero! Murim intoxicați aici, ce Dumnezeu!“
Propunerea sociologului se dovedea cumva de bun-simț. Cum mai puteai reacționa în condițiile date? Cu un plic burdușit, probabil, cu substanță ucigașă în Catedră și cu un decan knocked out pe coridoarele instituției, ce altă variantă mai aveai la îndemînă în afara aducerii echipelor pregătite pentru situații de urgență? În scurtă vreme, intrarea în Universitate se blocă. Din mașinile cu girofaruri amețitoare ieșeau neîncetat polițiști, paramedici și luptători echipați pentru asalt. Atracția o consituiau totuși inșii costumați asemenea astronauților, încapsulați în combinezoane argintii și greoi în mișcări precum roboții. Aceștia apucară, s-a povestit ulterior, cu niște „mîni“ metalice scrisoarea criminală și o deschiseră, grijuliu, după interminabile tatonări. Înăuntru, surpriză de proporții, cum se zice prin presă! Un sul de hîrtie cartonată (grosimea sa nefirească „bombase“, în mod nenatural, respectivul plic!) pe care se imprimase, cu litere frumos rotunjite, următorul text: „Stimate dle prof Crispeanu Manuel, anul al IV-lea Sociologie își manifestează deosebita onoare și plăcere de a vă solicita prezența fizică la cursul său festiv de anul al IV-lea, adică de final de an și de studii de Facultate, ce se va petrece în data de 20 mai 2003 în Aula Magna. Este necesar decît să veniți în persoană. De restul ne ocupăm noi, ca și foștii dumneavoastră studenți, azi în pragul zborului în viață, pe noi culmi, poate mai înalte, poate mai solitare. Ne-am bucura să depănăm împreună nostalgii după patru ani care ne-am simțit în ca într-o familie mai mare. Vă așteptăm cu drag. Anul al IV-lea Sociologie, seria care termină anul acesta studiile de Facultate.“ Un conținut mai puternic decît toxina asasină! Profesorul a rămas perplex și, după ce a achitat amenzile de rigoare (pentru tulburarea liniștii publice, vătămare corporală pe fond de stres și alertarea nefondată a instituțiilor pentru situațiile de criză), s-a procopsit și cu un lexem nou la nume: Manuel Crispeanu-Antrax.
Ei bine, ce aflu deunăzi? Domnul profesor Antrax a ajuns în arest preventiv! Stupoare generală! Ce se întîmplase? Mi s-a spus că, în ultimul timp, asupra lui Crispeanu se făceau presiuni uriașe să-și deschidă cont pe Facebook! Familie, prieteni, colegi, studenți îl cicăleau să recurgă la rețeaua de socializare, întrucît altfel, practic, nu exista. Cînd avu senzația că pînă și pisica lui, Gruța, îl mîrîi, într-o dimineață, într-o manieră care aducea cu sunetele cuprinse în cuvîntul englezesc Facebook, Manuel decise că așa nu se mai putea. Se așeză la calculator pentru a-și configura un profil în vestita rețea. Realiză însă rapid că habar nu avea cum trebuia procedat. Apelă deci la demnul de încredere Google. Scrise Facebook Romania și, absolut uluitor, pe ecran răsăriră deodată femei goale în poziții deocheate, sub eticheta Fuckbook Romania. Cum să mai iasă de acolo? Fiecare click îl adîncea, terifiant, în noi și noi site-uri pornografice. Într-un tîrziu, pe ecran îi apăru un mesaj amenințător de la Poliția Română care îl informa ca va fi amendat pentru „accesarea de materiale indecente“. Exasperat, hotărî să se predea. Alergă la prima secție polițienească unde se enervă pe ofițerul de serviciu care, ascultîndu-l, refuză să-l aresteze. Făcu o scenă fix ca în urmă cu paisprezece ani și se trezi, ultimativ, cu cătușele la mîini. Se pare că le-ar fi strigat oamenilor legii: „Bă, sînt cel mai tare! Io am cont pe Fuckbook, nu pe Facebook ca voi, nătărăilor!“ Asta a dus și la reactivarea unei mai vechi acuzații din „dosarul“ său, anume aceea de „terorism cu substanțe toxice“! În prezent, așteaptă să fie judecat.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.