Fabrica

M-am decis de această dată să vă prezint un scenariu edu­ca­țional, în dublul înțeles al cuvîntului: și ca posibilitate imaginată, și ca eventual text pentru producerea unui eventual film. Asta pentru că mă bîntuie de ceva vreme acea scenă de neuitat din filmul Modern Times, unde Charlie Chaplin, muncitor la o uzină în care înșurubează piese pe banda rulantă, continuă să învîrtă în mîini două chei franceze imaginare încă lungă vreme după ce a ieșit din tură. Și asta pentru că ce aud tot mai frecvent în jurul meu în legătură cu învățătura aduce a proiect ce seamănă izbitor cu vremurile mașinismului victorios, pe care îl credeam de mult uitat.

Locul acțiunii este, precum se vede din titlu, Fabrica. Ea va fi de altfel și personajul principal al narațiunii. Întîi de toate, o lămurire preliminară indispensabilă. Ce se fabrică în Fabrică? Oameni.

Acum, un gros plan pe poarta de la intrare. Aici e îmbulzeală mare, pentru că tocmai se livrează materia primă: cohorte zglobii de fetițe cu fundițe și de băieței mititei. Ei sînt inșirați la început doi cîte doi, într-o coloană șerpuitoare, care-i duce, cu inimile trepidînd de emoție – detaliu ce se poate descifra din cîteva ancadramente care zăbovesc în treacăt asupra unor chipuri din mulțime – către punctul de îmbarcare. De aici, după ce au de urcat numai cîteva trepte, sînt suiți pe Bandă.

Banda se mișcă alene, însă nu chiar exasperant de încet. Mișcarea ei nu-i împiedică, de pildă, să se așeze, doi cîte doi, în pupitre, cu mîinile așezate cuminte la spate și cu privirea ațintită înainte. Odată așezați, procesul de asamblare poate începe. Mai întîi e atașat un dispozitiv de procesare corectă a vocalelor și a consoanelor. Apoi se instalează un conector cu ajutorul căruia un „o“ poate fi legat, de pildă, de un „i“. Aici, Banda trebuie să se oprească cîteva secunde, pînă ce un șirag de oi o traversează în drumul către islazul din apropiere. După încheierea întregii operațiuni, este implantat numărătorul. Privind înapoi, s-ar putea număra șirul de oi care tocmai a traversat Banda. Însă privitul peste umăr nu e recomandat în timpul rulajului. Urmează clănțănitorul pentru socotit. Se numește așa pentru că, de îndată ce e accesat, produce o ușoară fluturare a buzelor care, uneori, e însoțită de un și mai fin clănțănit al dinților. La rînd vine cititorul: un snop de cartoane găurite, prin care, dacă îți acoperi fața cu ele, vezi tot soiul de semne. Nu chiar așa de multe, de fapt, cam 27, dar ăsta e un detaliu pe care camera de filmat nu îl poate surprinde. Oricum, din ele poți face mai multe combinații. Cînd toate combinațiile posibile au fost epuizate, Banda face o nouă haltă. De acum încolo, materia primă va trebui să restituie tot materialul citibil ce i-a fost acordat. Pentru asta însă mai e nevoie de o nouă dotare, scriptorul. El conectează ochii la mînă de o așa manieră încît toate semnele ingerate anterior pot fi făcute să curgă la loc pe niște foi de hîrtie. De acum încolo, pentru o vreme poziția materiei prime pe Bandă e inversată, astfel că se obține mersul cu spatele. Este o schimbare indispensabilă pentru atașarea unui nou dispozitiv: trecutul. Apoi materia primă este înzestrată cu echipamente de protecție împotriva corpurilor care cad asupră-i, totdeauna de sus în jos, și a lichidelor care, bolborosind în boluri de sticlă, pot intra într un contact primejdios cu pielea, dacă nu sînt manevrate destoinic. Regizorul mai poate adăuga, după inspirație, dotări suplimentare – aparatul de trosnit oasele, spațiometrul de trecut văile și munții, stetoscopul de ascultat inima broaștelor și altele asemenea. Important e să nu se piardă din vedere că, la un moment dat, Banda se bifurcă. Apoi încă o dată, și încă o dată, într-un păienjeniș tot mai bogat de ramificații. În timpul ăsta, băieților au început să le crească mustățile, iar fetițelor, rujul pe buze.

Filmul se termină cu happy-end. La capătul fiecărei încrengături a Benzii, materia primă e descărcată cu grijă, lăsată cîteva minute să se usuce și îndreptată apoi către destinația ce i-a fost destinată. Unii, mai norocoși, mai înzestrați, vor ajunge, poate, chiar în poziții de supraveghetori de Bandă. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.