Exerciţiu de admiraţie

11 septembrie 2009   TÎLC SHOW

"Visez la o cunoaştere care să nu fie nici literar-artistică, nici ştiinţifică " nici ficţiune, nici eveniment " ci şi una, şi alta, împingînd reportajul vieţii interioare de la veritabil la verosimil, dîndu-i un înalt grad de exemplaritate." (Ion Vianu " Stil şi persoană) L-am cunoscut relativ recent pe Ion Vianu, într-o după amiază de primăvară tîrzie, cu prilejul unui interviu pe care domnia sa a avut gentileţea să nu mi-l refuze. Chiar dacă îi citisem aproape toate cărţile, ştiind, aşadar, cît se poate de bine ca mă voi afla, fie şi pentru puţin timp, în preajma unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai României de azi, nu lucrul acesta mă impresiona cel mai mult. De cînd i-am păşit pragul, imediat după ce am schimbat cele cîteva vorbe mai mult sau mai puţin convenţionale care se spun cu asemenea prilejuri şi pînă ne-am despărţit, am încercat din răsputeri să recunosc o voce pe care-o ascultasem, nu o dată, cu urechea lipită de mult încercatul aparat de radio al bunicului meu. Un aparat cît toate zilele, de care rîdeau toţi, dar care era singurul în stare "să prindă" "Europa liberă". Evident, vocea era aceeaşi, dar o simţeam acum încărcată cu o tristeţe ce se dorea ascunsă îndărătul unui zid protector de impasibilitate. Aveam o oarecare experienţă a interviurilor şi mi-am dat imediat seama că Ion Vianu ar vorbi despre orice altceva decît despre ce mă străduiam să-l întreb eu, căznindu-mă să-l reîntorc cu faţa înspre trecut şi zgîndărind, cu bună ştiinţă, răni nevindecate şi nevindecabile... Medicul din faţa mea, învăţat să plece urechea la toate suferinţele, evita cu eleganţă să şi le dezvăluie pe ale sale. Pe urmă, am descoperit o nouă carte ce-i purta semnătura şi am cumpărat-o de îndată, parcurgînd-o apoi aproape pe nerăsuflate: mă refer la volumul autobiografic Exerciţiu de sinceritate, apărut în acest an la Editura Polirom. Am găsit aici răspuns la toate întrebările rămase nerostite şi chiar la acelea care nu mi-au trecut niciodată prin cap. Mărturia lui Ion Vianu mi se pare deosebit de importantă. Nu doar pentru cei care vor veni în urma noastră, dar în aceeaşi măsură pentru contemporani. Pentru cei care vor voi să ştie cum a fost atunci, dar şi pentru cei care simt nevoia să-şi amintească. Pentru cei din generaţia mea, care au cunoscut nemijlocit acele vremuri şi sînt nevoiţi să le experimenteze, tot atît de nemijlocit, pe acestea. Analiza lucidă a unui om de foarte mare cultură, dar şi de foarte mare caracter, a unui medic care a refuzat să încalce deonotologia profesiei sale, asumîndu-şi toate riscurile, dar care nu se consideră nici o clipă erou, ba chiar dimpotrivă, se judecă mai întîi pe sine cu asprime, ar trebui să ne pună foarte serios pe gînduri. Între perioada de dinainte de 1990 şi cea de după există similitudini ale moravurilor şi năravurilor care ar trebui să ne îngrozească: "Trebuie să ţin seama şi de faptul că unii nu se pot sprijini pe nimeni şi pe nimic, vin goi pe lume. Ajung în pragul vieţii adulte fără nici un sprijin, veniţi din satul lor natal, necunoscuţi. Calităţile lor îi recomandă mai degrabă unui eşec decît reuşitei. În aşa măsură încît, adesea, îndemînările, talentul sînt vînate de invidioşi, argumente pentru a te trimite la fund. În toate ziarele, în toate manualele de educaţie cetăţenească, se spunea că socialismul încurajează talentul, pe cei care au performanţele cele mai bune. Unii chiar credeau că aşa e. De fapt, calităţile individuale contau puţin. Preponderenţa era a supuşeniei. Aşa că cei care voiau pur şi simplu să trăiască nu aveau de ales" (p. 17). Cu riscul de a fi contrazisă de unii (dintre cei care au "reuşit", evident, şi au uitat cum!), mă încumet să afirm că de atunci şi pînă în zilele noastre, lucrurile nu s-au schimbat cine ştie ce din acest punct de vedere. Şi din atîtea altele încă... Acesta a fost doar un exemplu, cine doreşte să înţeleagă cu adevărat, trebuie neapărat să parcurgă toată cartea. Şi, fiindcă nu e foarte voluminoasă, dar de o mare densitate a ideilor, să adaste îndelung asupra fiecărei fraze. Exerciţiul de sinceritate al lui Ion Vianu, unic în felul său, face parte însă din lungul şir al cărţilor care mărturisesc că au existat (şi mai există încă) şi la noi oameni de curaj, oameni de caracter, oameni destul de puternici ca să înfrunte orice fel de vremuri. E păcat să-i lăsăm să treacă neobservaţi, spre deliciul impostorilor de tot felul care, fiindcă se tem de dînşii, i-ar prefera mai degrabă morţi. Dar, oricît aş pleda pentru omul Ion Vianu şi pentru cărţile sale, vorbele mele nu pot avea, din păcate, forţa celor ale domniei sale. Aşa ca voi încheia cu un citat, o frază superbă, doar o picătură din felul de gîndi şi a simţi a autorului, dar o picătură în care, conform celebrului "loc comun", se poate vedea oceanul în toată grandoarea sa şi se poate auzi limpede vuietul vijelios al valurilor: "Nici obsesia Ceauşescu, nici umilinţa de-a nu mai fi un ins de sine stătător, nici dificultatea de-a trăi nu erau suficiente pentru a stinge în tine voinţa. Şi unde există această voinţă, există şi bucurie. Generaţiile care vin nu trebuie să creadă că bunicii lor, părinţii lor au trăit ca nişte larve. Nu, au trăit din plin, chiar dacă au fost ultragiaţi şi umiliţi. Să fiu clar: dacă iubeai, puteai să suporţi chiar şi ceauşismul."

Mai multe