Exerciţii de neutralitate

Există în folclor o poveste despre un arheolog al anului 5000 care găsește dovezi că Elveția nu a fost neutră în al Doilea Război Mondial. O citez aici după P. Ducrey, fost director al Școlii elvețiene de arheologie în Grecia: „Făcînd săpături în Geneva, acesta dă peste ruinele Grand-Théâtre de Genève, distrus de un incendiu pe 1 mai 1951. Săpînd într-un alt sector, la 250 m distanță, găsește un alt strat de incendiu, nu mai puțin important: sînt vestigiile Bâtiment Électoral, distrus de un alt incendiu pe 4 august 1964. O concluzie posibilă ar fi următoarea: contrar a ceea ce știm din sursele scrise, Geneva a fost bombardată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial“. Iată deci demontarea cu fapte a mitului neutralității Elveției! Povestea pleacă de la lucrul adevărat că doar în cazuri excepționale putem data straturi arheologice cu o precizie mai mare de, să zicem, douăzeci de ani. Vrînd-nevrînd arheologii fac din acești douăzeci de ani cam ce fac copiii din batoane de plastilină frumos colorată, adică un bulgăre gri. Asta din cauza unor limite ale rezoluției științifice, de pildă ale datărilor absolute cu C14 sau relative prin tipologii ceramice, ca și metodologice, pentru că obiectele au și ele biografii în care data producției, data de folosire și data încorporării în pămînt pot fi foarte diferite. Dar și din cauza unei formidabile ispite de a lega tot ceea ce găsim de cel mai apropiat eveniment istoric major, dacă se poate chiar cu un personaj celebru cu care asocierea să nu fie prea cusută cu ață albă. Dacă simțim deci o crispare ontologică la gîndul că am putea pune un incendiu din ’64 pe seama unui bombardament din ’44, să ne amintim data viitoare cînd punem cazmaua în pămînt că nu toate oalele care au dat în foc s-au datorat invaziei avarilor (sau cutărui celebru cutremur atestat de sursele scrise).

Un alt arheolog, director al muzeului roman din Lausanne, L. Flutsch, lansa de curînd o expoziție itinerantă cu obiecte din viața de zi cu zi și interpretările pe care li le-ar putea da un arheolog din anul – spune el – 4002. O plăcuță cu circuite computerizate, de pildă, primește ca legendă „model de aglomerație urbană la scară foarte mică. Între clădirile dispuse geometric, observăm o rețea de linii fine, reprezen­tînd artere de comunicații și/sau conducte“. Un asortiment de roți dințate apare în catalogul expoziției drept „obiecte cu coroane de raze, ce corespund fără îndoială unor simboluri solare, dovedind un cult al ciclurilor cosmice și al astrului zilei. Modul de folosire exact ne scapă (accesorii rituale, ornamente de costume sacerdotale, decorații ale unor obiecte liturgice sau ale unor temple solare?)“. (Mă întrerup ca să spun că expoziția asta a avut un uriaș succes la copii. Muzeele, oricît de serioase, oricît de prestigioase, și chiar și cele din România, trebuie să nu uite că o parte absolut esențială a rolului lor este să-i distreze în mod deștept pe copii.) Mai departe, despre un pitic de grădină, spart: „cu barba sa lungă și boneta, bărbatul este desigur un înalt personaj sau mai probabil un preot, a cărui fizionomie binevoitoare subliniază funcția sa protectoare. Costumul său furnizează o mărturie prețioasă despre aparența vestimentară a celor de rang înalt“. Dintr-o stropitoare se servesc băuturi scumpe, o dulie este parte dintr-un flacon de parfum și așa mai departe. În majoritatea cazurilor, cum se vede și din exemplele de aici, ignoranța sacralizează, de unde și un fel de optimism – adică, dacă nu vom fi înțeleși, măcar vom fi admirați. Inevitabil, se va întîmpla și invers, în expoziție o statuetă reprezentîndu-l pe Hristos pe cruce fiind descrisă prin ochii arheologului din mileniul 5 drept un „sportiv“… „în ținută foarte sumară“. Nu e un comentariu al Muzeului din Lausanne referitor la viitorul creștinismului, ci la nonșalanța cu care arheologii de astăzi vorbesc despre cîte o „Venus“ paleolitică sau o „Stăpînă a animalelor“ minoică. Dacă privim lucrurile așa, asemenea expoziții aparent frivole se pot dovedi adevărate puneri în abis ale arheologiei.

Pentru că am citat deja două texte destul de neconformiste în literatura arheologică, care în general e pe atît de scorțoasă pe cît e imaginea arheologiei în media de relaxată, nu pot să-l las deoparte pe Paul Bahn de la Cambridge. Într-o cărticică în care bălăcărește cu eleganță tagma arheologilor, Bahn spune: „Dacă un grup de arheologi ar fi transportați în trecut cu o mașină a timpului, probabil că în cîteva ore ar fi absolut stupefiați și ar tînji după aer condiționat, real ale, și propria lor versiune despre cum erau lucrurile în trecut“. Teoretic, desigur, n-am avea fi nici un motiv să fim dezamăgiți că Elveția a fost, de fapt, neutră sau că Venus de la Willendorf n-avea nici o legătură cu fertilitatea. Dar să nu subestimăm cît de atașați sîntem de propriile noastre reconstrucții și în ce măsură ne gîndim mereu la „țara străină“ a trecutului nostru ca la o variantă bon sauvage a prezentului.

(P. Ducrey, Menaces sur le passé, Etudes de lettres, 10, 1977, pp. 1-18; L. Flutsch, Futur antérieur. Trésors archéologiques du 21e siècle après J.-C., Gollion, 2002; P. Bahn, The Bluffer’s Guide to Archaeology: Bluff Your Way in Archaeology, Horsham, 1989.)

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.

Foto: wikimedia commons