Eutanasierea Annei Karenina și decimarea Gabrielei Firea
…pentru c-am ajuns să ne jucăm cu moartea la fel cum ne jucăm cu cuvintele – și nu e o simplă coincidență. Să vă dau doar cîteva exemple dintr-o… legiune. În această vară am fost invitat la o conferință internațională în Germania. Într-una dintre intervenții, i-am sugerat prezentatoarei (subiectul nu are importanță), ca posibilă exemplificare a argumentului pe care se străduia, fără prea mult succes, să-l facă, folosirea „triunghiului” Rick – Ilsa – Victor din Casablanca. Tînăra profesoară, pe la treizeci de ani, mi-a mulțumit pentru sugestie, după cum se obișnuiește, indiferent de cît de stupid este sfatul, dar nedumerirea i se citea pe chip. Am întrebat-o, sfielnic, dacă știe despre ce vorbesc, dacă a auzit măcar de Casablanca, de Humphrey Bogart sau de Ingrid Bergman. Mi-a mărturisit, ingenuă, că nu. Pe urmă, cînd lumea din sală a izbucnit în rîs și biata fată a roșit pînă-n vîrful urechilor, mi-a părut rău.
În România, însă, n-a roșit nimeni, pentru că nimeni (din cîte știu) n-a observat că mult vehiculata frază folosită de către Viktor Orbán după prînzul cu Marcel Ciolacu – „E începutul unei frumoase prietenii” – e totodată și una dintre cele mai frumoase fraze (și ultima) din celebrul film. În acest scenariu, Orbán ar fi masculul alfa Bogart, iar al nostru Marcel, doar căpitanul Louis Renault, un colaborator al regimului de la Vichy, gata oricînd să-și vîndă sufletul celui mai puternic. N-a rîs și n-a roșit nimeni. Ba Marcel a fost chiar măgulit.
N-a rîs și n-a roșit nimeni nici cînd primarul Pandele a sărit în apărarea soției sale, Gabriela Firea, declarînd sus și tare că a fost… decimată, chit că nu e nevoie să știi că, în legiunile romane, decimarea presupunea uciderea, prin tragere la sorți, a unuia din zece legionari, ca pedeapsă pentru lașitate, revoltă etc. E suficientă o minimă cultură generală pentru a realiza că „decimarea” e musai să aibă ceva de-a face cu… zece, precum în „decimală”, iar Gabriela Firea, cum ai da-o și cum ai suci-o, e doar una. Nu e… legiune. Or, la niște credincioși te-ai aștepta ca „legiune” să nu fie o etichetă tocmai măgulitoare. Nu mă-ndoiesc că-n serile petrecute în fața șemineului, citind Biblia, cuplul din Voluntari va fi ajuns și la Marcu, 5:8-9: „Căci Iisus îi zicea: Duh necurat, ieși afară din omul acesta! Care-ți este numele? l-a întrebat Iisus. Numele meu este Legiune, a răspuns el, pentru că sîntem mulți”. Sau la Luca, 8:30. Sau la Matei, 8:29-32, unde povestea e și mai amănunțită: „Dracii rugau pe Iisus și ziceau: «Dacă ne scoți afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci». «Duceți-vă», le-a zis El. Ei au ieșit, și au intrat în porci. Și deodată toată turma s-a repezit de pe rîpă în mare, și a pierit în ape”. Porcii s-au eutanasiat, cum ar veni.
După cum spuneam, faptul că ne jucăm cu moartea după cum ne jucăm și cu cuvintele nu e o întîmplare. Vin de se leagă. Lisa Pauli e o canadiancă în vîrstă de 47 de ani. Din motive de anorexie, cîntărește doar 41 de kilograme. N-am spus „din cauză” pentru că n-ar fi fost corect, dat fiind că Lisa nu vrea „să se facă bine”, pentru că asta ar însemna să îi revină pofta de mîncare, or ea declară răspicat că nu vrea asta. În schimb, Lisa vrea să moară: „Fiecare zi este un iad“, povesteşte ea. Ne oprim aici, să ne tragem sufletul și să recapitulăm: din motive de anorexie, viața Lisei este un iad, dar este un iad din care nu vrea să scape în viață, pentru că… îi place. Ar scăpa, însă, în moarte. Poate nu mai înțeleg eu sensul cuvintelor „viață” și „moarte”. Se prea poate.
Ce-o oprește, însă, pe Lisa să-și împlinească „pohta ce-o pohtește”? Aparent, statul canadian! Deocamdată. Lisa va trebui să mai trăiască în iad pînă în martie 2024, cînd Canada va permite celor a căror singură afecţiune este boala mintală să aleagă moartea asistată medical. Canada a legalizat moartea asistată în 2016 pentru persoanele cu boli terminale şi a extins-o în 2021 la persoanele cu afecţiuni incurabile, dar nu terminale. În 2021, 10.064 de persoane au murit prin moarte asistată medical. Trebuie s-o recunoaștem – Lisa dă dovadă de o tărie de caracter care, dacă n-ar avea nici o noimă, ar putea fi chiar de admirat. Nu știu alții cum sînt, dar eu, unul, dacă m-aș simți în iad, aș face tot ce mi-ar sta în putință, dacă mi-ar sta, pentru a scăpa de-acolo cît mai repede. N-aș aștepta pînă în martie. Dintr-un interviu televizat care a făcut înconjurul planetei, se înțelege că Lisa ar sta într-un bloc, într-un apartament plasat la un etaj… potrivit, ca să spun așa, că nu mai știu ce cuvinte să folosesc.
Să ne-nțelegem: nu susțin defel sinuciderea, dar nici nu mă pot pune în locul celor care recurg la un asemenea gest, să-i condamn fără drept de apel. Am avut cîteva cunoștințe bune care au ales să-și pună capăt zilelor. Nu știu ce-a fost în sufletele lor. Mă pot ruga doar pentru ele. Ceea ce, însă, scapă cu totul puterii mele de înțelegere e de ce i-ai cere statului ceva de care te poți ocupa foarte bine (sic!) și singur. (Zice-se, bunăoară, că unii filosofi din vechime au reușit chiar să se sinucidă ținîndu-și respirația, într-atît de mare le era controlul minții asupra corpului!) De ce-ar trebui să fiu asistat de către stat? Și de ce „medical”? Poate vreau să mă arunc de pe-o clădire: să vorbesc cu pompierii să-mi elibereze trotuarul? Poate vreau să mă arunc, precum Anna Karenina (credeați c-am uitat-o?), în fața trenului: sînt obligați mecanicii de locomotivă să mă ajute? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce? Dacă eutanasia e „moarte bună” („eu” + „thanatos”), statul trebuie să mi-o asigure, iar pentru mine „moartea bună” presupune defenestrarea sau aruncatul în fața trenului, de ce pompierul sau mecanicul de locomotivă să se „spele pe mîini” de responsabilitatea asta, iar medicul care-a jurat să nu facă rău (primum non nocere) să n-o poată face? De ce să discriminăm? Și de ce să ne oprim aici? Poate mi-aș dori să fiu decapitat sau împușcat. Asta e pentru mine „moartea bună”. E obligat statul să-mi asigure o ghilotină sau un pluton de execuție? Și ce mai vrem să facă statul în locul nostru?
Odată intrați pe panta alunecoasă a cuvintelor care și-au pierdut noima, nu prea mai rămîne loc de întors nici măcar pentru moarte. E începutul unei frumoase prietenii, iar prietenii din astea sînt legiune. Iar noi, ca Marcel, ne simțim măguliți.