Europa de la Eurotunnel

Comunitatea internaţională se mobilizează, în sfîrşit, după incidentele deosebit de grave din ultimele zile de la punctul de frontieră subteran dintre Franţa şi Marea Britanie. De cîteva săptămîni, mii de imigranţi ilegali – cei mai mulţi, din ţări africane – încearcă să treacă prin tunel spre Marea Britanie. Zeci de imigranţi şi-au pierdut viaţa în ultimii ani în astfel de tentative. Săptămînile trecute, circulaţia prin tunel a fost blocată de mai multe ori din cauza intruziunilor. Zeci de maşini ori camioane au fost luate cu asalt de imigranţi pe şosea, înainte de Calais, în încercarea de a trece frontiera. Uneori, ei chiar au fost ajutaţi de cetăţeni europeni binevoitori să avanseze spre intrarea în tunel. Nu e clar cîţi dintre ei reuşesc să ajungă la destinaţie – se estimează că numărul este foarte redus. 

În jur de 200 de imigranţi ilegali interceptaţi în zona tunelului de autorităţile franceze sau britanice au fost trimişi în ţara de origine luna trecută: dosarele lor nu conţin argumente suficiente pentru acordarea dreptului de azil. Dintre cei care rămîn pe teritoriul Franţei, neverificaţi de autorităţi ori în aşteptarea unor documente care să le clarifice statutul, mulţi staţionează în zona pasajului ori în preajma autostrăzii, în tabere improvizate, cu igienă precară. Nu au nici o perspectivă clară asupra viitorului imediat. Unii dintre ei nu ştiu nici măcar unde se află. Tot ce ştiu e că nu se califică pentru a obţine beneficii sociale din partea statului francez şi că vor să ajungă în Marea Britanie, acolo unde ar putea găsi un loc de muncă prost plătit, dar care le-ar putea asigura traiul. Legislaţia muncii din Marea Britanie este suficient de laxă pentru ca diverşi patroni să profite de forţa de muncă necalificată, dar foarte ieftină, asigurată de imigranţi. Munca la negru nu e pedepsită suficient de aspru pentru a descuraja abuzurile angajatorilor. Aşa că nu e de mirare că numeroşi activişti pentru drepturile omului acuză guvernul britanic de dumping social. Şi reprezentanţi ai guvernului francez au cerut Londrei o înăsprire a legislaţiei din Marea Britanie. Pe de altă parte, guvernul de la Londra acuză Franţa că-i lasă pe aceşti imigranţi care-i tranzitează teritoriul să ajungă pînă la punctul de trecere de la Calais în loc să se ocupe de ei mult mai devreme. 

Din păcate, reacţia cea mai vizibilă în faţa acestei adevărate crize umanitare a fost doar ridicarea tonului, ascuţirea discursului politic. Franţa şi Marea Britanie evită să-şi asume responsabilitatea, fiecare încercînd să dea vina pe celălalt. Duminica trecută, miniştrii afacerilor interne ai Franţei şi ai Marii Britanii au ajuns, în sfîrşit, la concluzia că rezolvarea problemei imigranţilor de la Calais reprezintă prioritatea absolută pentru cele două guverne. Cei doi miniştri nu au precizat însă care ar fi această soluţie. 

În ultimele luni, măsurile de securitate din zona tunelului au fost înăsprite: s-au instalat baricade, garduri de sîrmă ghimpată, s-a multiplicat numărul camerelor de supraveghere, s-a mărit numărul forţelor de ordine. Protecţia graniţelor pare însă mai degrabă o problemă decît o soluţie. Oricum, întărirea dispozitivelor de securitate nu rezolvă situaţia imigranţilor. Şi nici nu-i descurajează pe alţii să se instaleze în zonă. Nici cele zece milioane de euro în fonduri de urgenţă convenite între cele două guverne nu vor rezolva nimic dacă vor fi folosite tot pentru a proteja graniţa şi nu pentru a-i ajuta direct pe cei aflaţi în dificultate. 

Comisia Europeană a anunţat că e dispusă să se implice în rezolvarea acestei crize umanitare. Dar ce poate face, dincolo de deblocarea unor ajutoare financiare? Strategia comisiei prezentată în luna mai pentru rezolvarea crizei imigranţilor din Europa viza o scădere a presiunii pe ţări precum Italia ori Grecia – primele destinaţii ale imigranţilor africani – prin redistribuirea a 40.000 de imigranţi care au nevoie de protecţie internaţională, către statele membre. Dar Marea Britanie a refuzat să participe la acest plan.