Eu şi scalpul meu...

15 mai 2013   TÎLC SHOW

Despre prezenţa derutantă sau iritantă a termenului scalp în anunţurile publicitare româneşti am mai scris, cu cîţiva ani în urmă. Probabil că de atunci, ca efect inevitabil al repetiţiei, ne-am obişnuit cu toţii, într-o anumită măsură, cu un cuvînt prezent în continuare în dicţionarele noastre doar cu sensul cu care l-am preluat mai de mult prin intermediar francez: „piele a capului uman, împreună cu părul, smulsă de pe craniu în urma unui accident sau desprinsă cu un instrument ascuţit“ (DEX). Prin calc după englezescul scalp, cuvîntul e folosit acum cu sensul mai general de „piele a capului (din zona în care creşte părul)“; acest uz, acceptabil într-o descriere strict medicală, e improbabil în alte contexte – de pildă, în conversaţia cotidiană. Cei care cunoşteau dinainte termenul, avînd amintirea vechilor romane cu indieni şi o imaginaţie bogată, riscă să vadă într-o banală reclamă la şampon o poveste de groază.

Dincolo de ambiguitatea lexicală, formula „Eu şi scalpul meu ne simţim liberi...“, dintr-un clip publicitar des difuzat de posturile noastre de televiziune, conţine încă o formulare discutabilă: personificarea unei părţi a corpului şi asocierea ei cu întregul e un abuz semantic şi logic, pe care nu mi se pare că îl justifică îndeajuns invocarea unui procedeu retoric. E, desigur, o figură de stil, dar una cu efect mai curînd rizibil şi prea puţin convingător. Focalizarea asupra unei părţi a corpului – care devine autonomă, merită atenţie şi respect, primeşte îngrijiri etc. – e un fapt curent în publicitate: „Oasele tale, pregătite pentru orice provocare!“ (ArtroCalcium). Cînd această focalizare presupune o disociere a părţii de întreg, scenariul devine şi mai caricatural. Părul, de pildă, pare să se detaşeze adesea de purtător (viziune în care e posibil să fi jucat un rol tradiţia literară): „Trebuie să încerci experienţa Shades, pentru ca tu şi părul tău să fiţi mereu în centrul atenţiei!“ (shades.ro); „Talentaţii stilişti ai Salonului Beauty Else sînt tot ce ai nevoie pentru ca tu şi părul tău să străluciţi în fiecare zi!“ (zumzi.ro); „Gama Respectissim de la Rowenta este tot ce îţi trebuie, pentru ca tu şi părul tău să aveţi o vacanţă perfectă!“ (eva.ro) etc. Formula pare contagioasă, trecînd (simulat sau autentic) chiar în limbajul destinatarelor publicităţii: „Eu am fost la acest salon la recomandarea unei prietene şi am fost foarte mulţumită de atenţia şi profesionismul domnului B. Eu şi părul meu îi mulţumim!“ (adulmec.ro)

Din aceeaşi categorie de personificări dubioase, bazate pe disocierea corporalităţii, face parte o evocare lirică a inimii, în reclama la un medicament. În spotul publicitar, o voce rosteşte cu emoţie: „Inima – cea mai bună prietenă a ta. A fost lîngă tine în cele mai importante momente din viaţă. Acum, trebuie să o protejezi şi tu“ (CoenziPrim). Ideea unei vieţi în care inima îţi este alături (cel puţin în momentele importante) mi se pare chiar mai înfricoşătoare decît aceea a unei vacanţe perfecte, petrecute împreună cu părul. Din fericire, alte părţi ale corpului, nevizate de produse cosmetice sau medicale specifice şi nemarcate de o lungă tradiţie literară, scapă de asemenea personificări traumatizante. O căutare insistentă în Internet nu a produs nici un rezultat pentru formule de genul „eu şi urechile mele“, „eu şi splina mea“ etc.

Mai puţin ridicolă – dar la fel de îndepărtată de logica minimală a limbajului cotidian, a distincţiilor cuprinse chiar în sensurile cuvintelor – e formula care apare în permanenţă pe ecranele televizoarelor, la începutul unor emisiuni care nu sînt total interzise copiilor: „Acest program poate fi vizionat de copiii în vîrstă de (...) numai cu acordul sau împreună cu părinţii ori familia.“ Din disjuncţia finală ar rezulta că părinţii şi familia sînt două entităţi care nu au nimic în comun, respectiv că părinţii nu alcătuiesc o familie. În mod similar, s-ar putea spune că un medicament se ia cu apă ori lichide sau că ar fi bine să mîncăm morcovi ori legume. E de înţeles dificultatea de a găsi formule clare şi scurte pentru etichetarea emisiunilor, chiar cu riscul unor neconcordanţe de regim gramatical; ar fi trebuit, totuşi, evitată construcţia cu deficienţe de logică.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe