Eu, Dorel

„Nu prea știm mecanismul instituțional și nici nu ne folosim bine de 116.“ Traducerea este că eu nu prea știu și ar cam trebui să tac din gură, că sînt cam fraier și nou venit. Asta vine după un discurs alambicat și în parte ilogic, presărat cu tot felul de referințe la legi (una dintre ele menționată incorect). Sînt la Guvern și primesc cu mare amabilitate lecția de la o doamnă înalt funcționar public.

Ca un bun ONG-ist aflat temporar prin Guvern, nu mă pot abține și îi răspund elegant:

– Doamnă, nu știu ce faceți dumneavoastră, dar eu folosesc 116-le bine: de la Progresu’ la Brâncoveanu e cam cea mai bună soluție pe care o am!

Aș vrea să îi spun și că îmi amintesc foarte bine numerele chiar și la legi, dar nu vreau să fiu înțeles greșit și, în plus, deja toată lumea rîde cu hohote, spre nedumerirea doamnei în cauză.

Am sperat că va exista o adaptare din ambele părți, a mea la sistemul birocratic, dar și invers. Eu încerc, dar nu prea funcționează. De trei săptămîni am mașina în service și am fost nevoit să apelez la șoferul la care am dreptul prin lege. Așa că am decis să îmi folosesc privilegiul. A venit omul la ora stabilită. M-am suit elegant în mașină, ca un demnitar ce sînt. Mi-am dat seama rapid că denumirea de mașină este la fel de potrivită pentru chestia aia cu roți pe cît îmi este mie de potrivit titlul de demnitar. E o Nubira veche rău, cu peste 400.000 km la bord. Plecăm. Îmi dau seama că ușa nu se închide. Domnul șofer mă asigură că nu este nici o problemă și că o să dezghețăm mecanismul. Cu bricheta. Mecanismul nu se dezgheață.

Trebuie să ajung la serviciu, pentru că am întîlnire cu un ambasador. Cal nu am, în ciuda aşteptărilor multora, şi nici să zbor cu forţele proprii nu pot, în ciuda părerilor susţinătorilor mei dragi, de orientare neonazistă. Îi spun că o să țin eu ușa, căci nu avem prea mult timp. Afară sînt -17 grade. Dau să îmi pun centura de siguranță. Avem centură de siguranță, dar nu o pot închide, pentru că e o problemă și cu mecanismul: nu există. Mă bucur de excesul de adrenalină și merg elegant, ținînd cu o mînă ușă, iar cu cealalaltă agățîndu-mă de centura opusă. Bine că mi-am pus cravata a bună azi. Șoferul începe să îmi povestească despre hemoroizi, despre salariul lui de rahat și cancer anal. Îmi zic în gînd că tot e bine că nu are tablouri cu Antonescu în maşină şi nu zice de „țigani“. Nu îndrăznesc să îl rog să schimbe subiectul. Nu de alta, dar viața mea depinde de viteza cu care decide să ia curbele la stînga.

Dă să șteargă parbrizul. Nu avem lichid de parbriz. Cum parbrizul e murdar rău, decid că, deși s-ar putea să întîrzii, mai bine ar fi să supraviețuim. Oprim la o benzinărie și luăm, adică iau. Toarnă lichidul. Trece prin mașină. Vasul e fisurat. Am un șofer ingenios, așa că folosim o pungă, „pînă cînd o repar, șefu’“. Îmi dau seama că mi-a prins bine mișcarea și revin cu drag la poziția de răstignit între ușă și centura de siguranță de pe locul opus. Ar vrea omul să fumeze, dar nu se deschide geamul. Promite că o să-l repare. Îl rog totuși să mă ducă la prima stație de metrou pentru că e evident că e nefumat și conduce nervos. Înainte de a ajunge, trage și o înjurătură cu țigani și îmi explică: „Ce urăsc eu cel mai mult e «țigăneala»“.

Continui să trăiesc în două lumi. Lumea din timpul săptămînii, cea de la Guvern, unde vorbesc, scriu și citesc despre ce ar trebui să facem, și lumea de la sfîrșitul săptămînii, cînd pun în practică unele dintre lucrurile despre care vorbesc. Lucrez cu niște puști din Ferentari. Unul dintre ei este Dorel. Dorel nu știe să citească, deși e în clasa a II-a. Este unul dintre copiii care vin la fiecare sfîrșit de săptămînă să facă teme. E dislexic. Și ar avea nevoie și de ochelari. A fost cam greu la început, pînă să pricepem care erau barierele. Odată ce am înțeles problemele, lucrurile s-au schimbat. A învățat deja 13 litere. Îl întrebăm cuvinte care încep cu literele învățate și merge greu, pentru că vocabularul lui nu este deloc grozav. Cu matematica facem progrese importante. Ultima dată a învățat litera F. Imediat a spus că știe de unde e F – de la Facebook!

M-am gîndit că, în ultimele două luni, sînt și eu în pielea lui Dorel și înțeleg cam cît de greu îi este lui. Sînt într-un mediu în care toată lumea este obișnuită cu un anumit tip de rutină. Pe care eu nu prea o înțeleg. Ei vorbesc într-un jargon presărat cu tot felul de referințe juridice și cu multe erori de logică. Scriu într-un fel care pentru mine nu prea are sens. Sînt unele lucruri pe care le recunosc repede, dar pe unele – oricît m-aș chinui să le pricep – tot cu susul în jos par să fie.

Din fericire, sîntem mai mulți în aceeași situație. Oameni care vin din afara administrației publice. Care par dislexici pentru sistem. Și care speră că, la un moment dat, și sistemul o să se adapteze la noi, în ciuda cinicilor care ne spun sau gîndesc că au mai văzut viteji ca noi care au venit plini de optimism și fie nu au făcut nimic, fie au devenit la fel de indiferenți şi de cinici, fie au plecat repede, cu coada între picioare.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.