Etologul felin

De trei ori consecutiv a creat mare zarvă în Universitate colegul nostru de la Psihologie, Mitruț Mitran Mitrică, în ultimii cinci ani. Mai întîi, a uimit comunitatea academică atunci cînd, întors de la o specializare de zece luni în Statele Unite, a renunțat să mai predea cursul care-l consacrase într-o anumită măsură, intitulat „Tulburarea comportamentală a anorexicului lipsit de imaginație“, și a solicitat imperios conducerii instituției să-i aprobe introducerea unei noi discipline în planul de învățămînt, în speță „Etologia felină“. „Ceva insolit, revoluționar, subtil și rafinat, de maximă actualitate pe mapamond“, preciza petiționarul în lungul memoriu pe care l-a depus la Registratură, însoțit fiind de un grup agitat și curios de reporteri locali. Cu alte cuvinte, Mitrică dorea să inițieze, pe meleagurile noastre, o profesiune inovatoare (asumată, pare se, de către originalul universitar pe parcursul stagiului de cercetare peste Ocean și, într-adevăr, răspîndită deja binișor în America!), aceea de cat behaviorist – un fel de specialist în psihologia mîțelor. Pentru a fi convingător în demersurile sale, MMM și-a deschis, în paralel, un cabinet privat (el îi zicea „clinică“!) de „etologie felină“, frecventat, din ce se auzea, în mod încurajator, de stăpînii autohtoni ai unor pisici cu probleme de atitudine. Ca atare, Consiliul de Administrație și Senatul s-au lăsat înduplecate, iar singularul curs propus de profesorul în chestiune s-a înființat. Studenții erau încîntați. Procentul admitanților Facultății de Psihologie a crescut în anul următor, preponderent datorită acestei neașteptate oferte didactice.

Totuși, Mitruț Mitran Mitrică nu s-a oprit din stîrnirea de valuri, ci a mai surprins o dată lumea, la scurtă vreme de la debutul oficial al „etologiei“ lui „feline“, cînd, pe nepusă masă, a decis să-și schimbe, la Tribunal, numele. A devenit, nici mai mult, nici mai puțin decît Felix Pisic (ultimul citit „Pisici“, cu accentul pe prima silabă). Personal, am bănuit că Mitrică se plictisise de redundanța vechiului „apelativ“ ori că și-a descoperit, subit, cine știe ce origini sîrbe, însă mi s-a explicat că, la mijloc, se afla dorința etologului de a se situa „în tema“ preocupărilor zilnice prin toată ființa lui, lucru ce includea, desigur, numele și comportamentul. În privința comportamentului, trebuia remarcat faptul că, de un timp, Mitruț – în fine, Felix! – se schimbase fizionomic: purta favoriți imenși, asemănători celor din faimoasa rasă mîțească (gigantică) Maine Coon și își lăsase o mustață lungă și subțire, cu vîrfurile (ușor grizonante) ascuțite, deliberat, în sus, ca la felinele tinere și robuste. Se povestea că, în „tratamentele“ psihologice aplicate pacienților săi pisicești, fostul Mitrică mergea chiar mai departe. Se așeza în patru labe în fața bietelor animale, clipea languros și des către ele (pentru a stabili puntea de comunicare), mieunînd totodată discret. Adeseori, cînd reacția mîței era pozitivă, își freca obrazul îmblănit de cel al pacientului cu coadă și se întindea afectuos pe podea, pe întreaga lungime a corpului lui, cu „labele“ în sus, pregătit carevasăzică de joacă. Amănuntul de a se numi acum Felix Pisic venea în completarea tabloului de ansamblu.

Surpriza s-a instalat abia la cea de-a treia „transgresiune“ a lui Pisic, de dată foarte recentă. Exoticul personaj a decis deunăzi să-și închidă „clinica“, să-și dea demisia de la Universitate și să facă cerere de emigrare în SUA. Ce se întîmplase oare atît de radical în viața profesorului? N-am putut să mă abțin și am întrebat în dreapta și-n stînga. Un prieten comun m-a lămurit: „Mitrică a fost profund dezamăgit aici, Codrine, dar, te vei mira poate, nu de oameni, ci de pisici. Da, da, chiar de mîțe, pacientele lui iubite. Se plîngea că motanii autohtoni sînt necivilizați, lipsiți de maniere, aroganți incorigibil și obtuzi la tehnicile sale de terapie. Credea că au o genă dacică în ei, adînc rudimentară. Capac la toată povestea a pus un cotoi celebru în cartierul lui pentru cafturile în care se lăsa antrenat cu alți rivali. Se numea Ciobanul, tocmai din cauza cojocului uriaș de blană aruncat de natură pe el, a dimensiunilor înfricoșătoare și a căutăturii agresive pe care o oferea tuturor. Proprietarii l-au adus la tratament în cușcă. Pisicˇ a considerat că ar trebui să înceapă terapia printr-o periere generală. Își procurase de pe Internet o limbă de pisică (din plastic), prevăzută cu zimți. Pe asta, de obicei, omul o ține în gură și, prin mișcări meșteșugite, masează cu ea pisica de-a lungul corpului. Fiind prinsă între dinți de stăpîn, mîța crede că este linsă, drăgăstos, de o altă pisică și se relaxează. N-a mers însă la solidul Cioban. Cînd s-a apropiat Mitrică de el cu chestia aia la bot, motănoiul a intrat în isterie și și-a hăcuit, pur și simplu, etologul. A stat Felix trei săptămîni în spital pe tot soiul de antibiotice… Mai trist e că și americanii i-au respins, iată, solicitarea de emigrare.“

„Aoleu“, am tresărit, „și cum a reacționat, sărmanul, la auzul veștii?“ „Cum să reacționeze? Ca de obicei: a miorlăit lugubru.“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons